Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
160 views
Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Damboviţa, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Damboviţa şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. „necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura”.
Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Reclamanţii alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condiţiile prevederilor art. 59 şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ.
Competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată material de dispoziţiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.
Din punct de vedere teritorial, competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată de sediul angajatorului şi domiciliile alese ale reclamanţilor, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenţei în condiţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât şi prorogarea convenţională în condiţiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza Tribunalului Bucureşti.
Ulterior legalei investiri a instanţei, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor şi înregistrarea lor separată în condiţiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.
Înalta Curte reţine că prorogarea legală şi convenţională de competenţă este înlăturată de faptul că în cauză s-a apreciat că nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanţi solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.
În consecinţă, faţă de inexistenţa coparticipării procesuale active, prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti nu devine incidentă.
Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reşedinţa părţilor având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanţi care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispoziţiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi nu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.
Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competenţă generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.
Reţinând competenţa teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcţie de domiciliile/reşedinţa/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.
Faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate şi având în vedere că reclamanţii au domiciliul pe raza judeţului Dâmboviţa, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Dâmboviţa şi în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.
Sursa informației: www.scj.ro.
