Aspecte particulare vizând jurisdicțiile în materia insolvenței – chestiuni teoretice și practice relevante. Interferențe ale domeniului insolvenței cu procesele de drept comun – dificultăți practice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

 2.1.4. Principalele atribuţii ale judecăto­rului‑sindic în procedură – aspecte generale

Principalele atribuţii ale judecăto­rului‑sin­dic sunt menţionate expres de legiuitor în cuprinsul art. 45 din Legea nr. 85/2014, text ce constituie sediul general al materiei.

În acest sens, alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 stipulează că judecătorul‑sindic are următoarele atribuţii^[18]:

a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;

b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii;

c) judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;

d) desemnarea motivată, după verificarea eventualelor incompatibilităţi, prin sentinţa de deschidere a procedurii, după caz, a administratorului judiciar provizoriu/lichidato­rului judiciar provizoriu, solicitat de creditorul care a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către debitor, dacă cererea îi aparţine acestuia (…);

e) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar desemnat de adunarea creditorilor ori de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor;

f) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, potrivit prevederilor art. 57 alin. (4);

g) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a‑şi mai conduce activitatea;

h) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 169, sau sesizarea organelor de urmărire penală atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni;

i) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte ori operaţiuni frauduloase, potrivit prevederilor art. 117‑122 şi a acţiunilor în nulitatea plăţilor sau operaţiunilor efectuate de către debitor, fără drept, după deschiderea procedurii;

j) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar;

k) confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori;

l) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a creditorilor de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;

m) soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului judiciar;

n) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;

o) judecarea cererilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi;

p) dispunerea convocării adunării credito­rilor, cu o anumită ordine de zi;

q) pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii;

r) orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Menţionăm că, în afara principalelor atribuţii pe care legiuitorul a înţeles să le insereze în cuprinsul alin. (1) al art. 56 din lege, judecătorului‑sindic îi mai revin şi alte atribuţii care se regăsesc în corpul reglementării. În acest sens facem trimitere, cu titlu exemplificativ, la posibilitatea conferită judecătorului‑sindic de a judeca atât cererile de ordonanţă preşedinţială pentru prevenirea executării silite a debitorului anterior deschiderii procedurii – art. 66 alin. (11) din Legea nr. 85/2014 – cât şi cererile de ordonanţă preşedinţială pentru prevenirea înstrăinării de bunuri de către debitor până la pronunţarea asupra deschiderii procedurii – art. 70 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.

Legitimarea procesuală activă în vederea formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei a fost conferită de legiuitor atât creditorilor, cât şi debitorului.

Jurisdicţia asupra cererii de deschidere a procedurii insol­venţei formulate de oricare dintre persoanele anterior menţionate este dată în competenţa materială a tribunalului, prin judecătorul‑sindic.

După examinarea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, cu a cărei soluţionare a fost învestit, a înscrisurilor depuse în susţinerea acesteia şi a eventualelor probe administrate, judecătorul‑sindic pronunţă o hotărâre prin care fie admite cererea, fie o respinge.

Spre deosebire de un litigiu de drept comun, procedura insolvenţei comportă o serie de particularităţi, sens în care precizăm că, după momentul pronunţării hotărârii prin care judecătorul‑sindic dispune deschiderea procedurii insolvenţei, aceasta urmează să se desfăşoare secvenţial, iar, în funcţie de particularităţile unice ale fiecărei secvenţe din procedura specială în analiză, legiuitorul a decis să stabilească şi un cadru procesual distinct.

Ca atare, pentru toate acţiunile şi contestaţiile care pot fi promovate în cadrul fiecărei etape din procedură, vorbim atât de persoanele care au legitimare procesuală de a declanşa acest demers, cât şi de sfera persoanelor cărora legea specială le permite participarea la o astfel de etapă din procedură.

Spre exemplu, contestaţia împotriva măsu­rilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar are sediul materiei în cuprinsul art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, textul menţionând şi sfera persoanelor cărora legea le conferă legitimare procesuală activă pentru a uza de acest demers, respectiv debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori sau orice altă persoană care dovedeşte un interes.

Judecătorul‑sindic va soluţiona contestaţia în termen de 15 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu citarea contestatorului, a admi­nistra­torului judiciar şi a comitetului creditorilor.

2.1.5. Atribuţii principale de competenţa exclusivă a judecătorului‑sindic

Prima atribuţie a judecătorului‑sindic este cea inserată la lit. a) a alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 şi vizează pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată.

Menţionăm că unele dintre atribuţiile prin­cipale stabilite de lege în sarcina judecătorului‑sindic sunt de competenţa exclusivă a acestuia, instanţa de control judiciar neputându‑se substitui judecătorului‑sindic în prerogativele care îi revin acestuia, în calitate de organ al procedurii de insolvenţă.

În cele ce succed, vom face trimitere la două recursuri în interesul legii, prin intermediul cărora Instanţa Supremă a decis asupra acestor atribuţii exclusive ale judecătorul‑sindic.

Într‑o primă decizie, pronunţată de Înalta Curte^[19], în cadrul legislativ anterior, sub imperiul dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006, coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. (2)‑(4) C. pr. civ. 1865, în contextul căii de atac a recursului, astfel cum era configurat acesta din anul 1865, s‑au statuat următoarele: „În aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. (2)‑(4) din Codul de procedură civilă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii judecătorului‑sindic, prin care s‑a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului‑sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.”

În adoptarea acestei soluţii de unificare a practicii judiciare s‑a avut în vedere aplicarea prevederilor art. 312 alin. (2)‑(4) C. pr. civ. 1865 nu în litera lor, ci în mod circumstanţiat, în măsura compatibilităţii lor cu specificul procedurii insolvenţei de a fi etapizată legal şi succesiv.

În considerentele deciziei s‑a reţinut că principalele atribuţii ale judecătorului‑sindic sunt reglementate de art. 11 din Lege, iar prima dintre acestea este prevăzută la lit. a) şi vizează: „pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată”.

În acest context este exclusă posibilitatea ca prin decizia de casare instanţa de recurs să pronunţe deschiderea procedurii şi să trimită cauza judecătorului‑sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii.

Înalta Curte a avut în vedere că deschiderea procedurii generale a insolvenţei este de atri­butul şi în competenţa exclusivă a judecăto­rului‑sindic, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea insolvenţei, iar, pe de altă parte, hotărârea de deschidere a procedurii cuprinde dispoziţii şi comunicări realizabile în termene legale scurte, are un caracter unitar şi nu poate fi partajată între instanţa de recurs şi judecătorul‑sindic, altfel nefiind nici în litera şi nici în spiritul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a exclus posibilitatea ca, prin decizia de casare, instanţa de recurs să pronunţe deschi­derea procedurii şi să trimită cauza judecăto­rului‑sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii.

Această soluţie pronunţată de Înalta Curte, prin decizia nr. 5 din 4 aprilie 2011, a fost preluată şi transpusă în noua reglementare prin dispoziţiile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 care prevăd expres: „Curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului‑sindic prin care s‑a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând apelul, va anula hotărârea şi va trimite cauza judecătorului‑sindic, pentru deschiderea procedurii insolvenţei.”

În noul context legislativ în materie de insolvenţă a existat o practică neunitară la nivelul instanţelor de apel al cărei obiect l‑a constituit soluţia pe care curtea de apel o dă, în baza art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în calitatea sa de primă şi ultimă instanţă ierarhic superioară, în cazul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii prin care judecătorul‑sindic respinge o cerere de intrare în faliment sau prin care confirmă un plan de reorganizare.

În aceste circumstanţe generate de practica neunitară la nivel naţional a intervenit cea de‑a doua decizie pronunţată de Înalta Curte^[20], prin care a fost admis recursul în interesul legii, stabilindu‑se că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. a) şi art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu prevederile art. 480 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură civilă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului‑sindic prin care s‑a respins o cerere de trecere a debitorului la procedura falimentului sau prin care se confirmă un plan de reorganizare, admiţând apelul, va anula hotărârea şi va trimite cauza judecătorului‑sindic, cu dispoziţie obligatorie de trecere a debitorului în faliment.”

Înalta Curte a evidenţiat, în considerentele Deciziei nr. 4 din 15 martie 2021, că, odată cu adoptarea Legii nr. 85/2014 şi în considerarea modificării regimului căilor de atac, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, efectele obligatorii ale Deciziei nr. 5/2011 au fost transpuse în noua lege. S‑a notat că, în măsura în care soluţia adoptată prin Decizia nr. 5/2011 a fost rezultatul aplicării dispoziţiilor procedurale de drept comun de o manieră considerată compatibilă cu procedura specială a insolvenţei, ea îşi păstrează actuali­tatea şi în prezentul cadru legislativ, cu atât mai mult cu cât raţiunile avute în vedere în conside­rentele respectivei decizii în interesul legii nu au suferit modificări.

Aşadar, chiar dacă dispoziţiile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 au în vedere numai stadiul soluţionării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, o normă similară nefiind adoptată corespunzător, cu prilejul reglementării intrării în faliment, Instanţa Supremă a apreciat că soluţia trebuie aplicată şi în cazul de faţă, cu toate că nu corespunde întocmai dezlegărilor propuse de art. 480 C. pr. civ.; pentru identitate de raţiune trebuie însă a fi păstrate analogiile şi raţionamentul logico‑juridic din cuprinsul Deciziei nr. 5/2011, care se raportau atunci la prevederile art. 312 din Codul de procedură civilă de la 1865. Aceasta şi pentru că, în aplicarea principiului ubi eadem este ratio, eadem solutio esse debet, pronunţarea soluţiei de intrare în faliment revine în exclusivitate în atribuţia judecătorului‑sindic, iar amintita competenţă, apreciată ca fiind exclusivă, a constituit argumentul aplicării circumstanţiate a dispoziţiilor procedurale de drept comun.

A mai notat Înalta Curte că, în prezent, prevederile art. 11 alin.  (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006 referitoare la principalele atribuţii ale judecătorului‑sindic, examinate cu ocazia adoptării Deciziei nr. 5/2011, se regăsesc textual în cuprinsul art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014. De asemenea, prevederile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora „dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil”, redau cu exactitate art. 149 din Legea nr. 85/2006 avut în vedere la adoptarea soluţiei de unificare a practicii judiciare, sus‑menţionată, ocazie cu care s‑a urmărit asigurarea compatibilităţii între normele speciale din materia insolvenţei şi normele generale din Codul de procedură civilă.

În afara acestor atribuţii care pot fi exercitate şi aduse la îndeplinire exclusiv de judecătorul‑sindic, astfel cum am evidenţiat anterior, celelalte atribuţii prevăzute atât în art. 45 din Legea nr. 85/2014, cât şi în corpul reglementării în discuţie nu sunt atribuite în competenţa exclusivă a judecătorului‑sindic.

În legătură cu soluţiile pronunţate de judecătorul‑sindic, în realizarea acestor alte atribuţii prevăzute de legea specială, instanţa de apel are competenţa – atunci când criticile formulate sunt întemeiate – de a schimba hotărârea judecătorului‑sindic pe fond, în rejudecare, după admiterea apelului, sens în care facem trimitere la ipoteza judecării cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere, a acţiunilor pentru anularea unor acte ori operaţiuni frauduloase, a contestaţiei împotriva măsurilor luate de practicianul în insolvenţă.

2.2. Opoziţia – cale de atac specifică procedurii insolvenţei

Opoziţia este o cale de atac ce poate fi utilizată de creditori doar în ipoteza în care titularul cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă este debitorul, iar soluţia pronunţată de judecătorul‑sindic, în legătură cu cererea acestuia, este una de admitere şi de deschidere a procedurii de insolvenţă a debitorului.

2.2.1. Opoziţia – mijloc procedural prin care se poate obţine desfiinţarea încheierii de deschidere a procedurii insolvenţei

O altă atribuţie principală a judecătorului‑sindic este cea inserată la lit. c) a alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 şi vizează judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere, pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, la cerere urmând să fie ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.

În acord cu prevederile art. 71 din acelaşi act normativ, dacă cererea debitorului corespunde condiţiilor prevăzute la art. 66, judecătorul‑sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii generale, iar dacă, prin declaraţia făcută potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) lit. g), debitorul îşi arată intenţia de a intra în procedura simplificată ori se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2), judecătorul va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii simplificate, minuta încheierii de deschidere a procedurii insolvenţei urmând a fi comunicată, de îndată, administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu.

În reglementarea Legii nr. 85/2014, procedura de deschidere voluntară a insolvenţei este una graţioasă, iar mecanismul procedural pus la dispoziţia creditorilor, în vederea contracarării unui eventual demers judiciar abuziv al debitorului lor, îl reprezintă opoziţia.

Cronologic, momentul formulării opoziţiei este plasat ulterior pronunţării unei hotărâri de deschidere a procedurii insolvenţei, care a fost promovată de debitor, creditorii debito­rului având dreptul, la rândul lor, de a formula opoziţie împotriva încheierii pronunţate de judecătorul‑sindic.

În ceea ce priveşte natura juridică a opoziţiei reglementate de legea insolvenţei, pornind de la dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, conform cărora hotărârile judecăto­rului‑sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, doar cu apel, în literatura juridică^[21] s‑a exprimat opinia potrivit cu care: „opoziţia formulată de creditor nu constituie o cale de atac în sensul procedurii civile, ci un mijloc de apărare pus la îndemâna creditorilor”.

Natura juridică a opoziţiei din materia insolvenţei a fost analizată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale^[22], reţinându‑se că: „opoziţia la deschiderea procedurii introdusă de creditori nu poate fi calificată ca fiind o cale de atac împotriva încheierii de deschidere a procedurii generale sau simplificate prevăzute de lege. Posibilitatea introducerii unei opoziţii este doar o parte componentă a întregului mecanism de declanşare a deschiderii procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006. De altfel, în acest sens, art. 11 alin. (1) lit. a) din lege prevede că una dintre atribuţiile judecătorului‑sindic este «darea hotărârii de deschidere a procedurii», iar art. 12 din lege stipulează că «hotărârile judecătorului‑sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate separat cu recurs». Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 alin. (1)‑(3) din Constituţie, fiind firesc ca aceeaşi instanţă să se pronunţe asupra întregului proces de deschidere a procedurii, mai mult, părţile interesate având deschisă şi calea recursului împotriva hotărârii pronunţate de judecătorul‑sindic asupra opoziţiilor formulate”.

A reţinut Curtea Constituţională că procedura reglementată de Legea nr. 85/2006 poate fi considerată deschisă ori refuzată numai când judecătorul‑sindic hotărăşte în privinţa opoziţiilor formulate de creditori şi că este supusă căii de atac a recursului numai hotărârea prin care judecătorul‑sindic se pronunţă asupra opoziţiilor.

Atunci când judecătorul‑sindic a dispus, prin încheiere, deschiderea procedurii de insolvenţă, administratorului judiciar/lichidatorului judiciar îi revine obligaţia legală de a efectua notificările prevăzute de art. 100 din Legea nr. 85/2014.

După ce au primit notificările, creditorii au dreptul să formuleze opoziţie, într‑un termen expres prevăzut de lege^[23], respectiv în 10 zile.

Referitor la natura juridică a termenului de 10 zile în care poate fi depusă opoziţia de către creditori, în doctrină^[24], s‑a susţinut că vorbim de un termen de decădere, care se calculează pe zile libere, întrucât este un termen de procedură. Nerespectarea termenului defipt de legiuitor pentru formularea opoziţiei generează respingerea acestei cereri ca tardiv formulată.

Opoziţia promovată de creditori vizează chestiuni relative la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii.

Cu toate acestea, în doctrină s‑a apreciat, într‑o opinie^[25], că, în lipsa unor dispoziţii exprese ale legii, pe calea opoziţiei „pot fi invocate orice fel de critici împotriva încheierii de instituire a insolvenţei”, argumentele expuse în susţinere fiind că: „a îngrădi dreptul creditorilor în privinţa invocării doar a anumitor motive pe calea opoziţiei înseamnă a adăuga la lege”.

Într‑o altă opinie^[26], se consideră că, în motivarea opoziţiei, creditorii pot invoca doar aspecte în legătură cu neîndeplinirea sau lipsa condiţiilor legale de deschidere a procedurii, la momentul judecării cererii introductive.

Din punct de vedere procedural, opoziţia formulată de creditori se soluţionează într‑un termen de 5 zile cu citarea părţilor, cadrul procesual fiind compus din administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, creditorii care se opun deschiderii procedurii şi debitorul.

Judecătorul‑sindic trebuie să soluţioneze deodată, printr‑o sentinţă, toate opoziţiile.

În cazul în care constată că opoziţia este întemeiată, judecătorul‑sindic o va admite şi va revoca încheierea de deschidere a procedurii.

2.2.2. Inadmisibilitatea acţiunilor de drept comun prin care se urmăreşte desfiinţarea încheierii de deschidere a procedurii insolvenţei – situaţii practice

Într‑o decizie de speţă^[27], Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantă, menţinând decizia Curţii de Apel Galaţi nr. 48/A din 9 februarie 2022, prin care a fost păstrată soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea existenţei unui proces simulat al procedurii de insolvenţă a societăţii G. S.A., care face obiectul dosarului nr. x/121/2017.

Menţionăm că procedura de insolvenţă a societăţii G. S.A. a fost deschisă la cererea debitorului, în conformitate cu art. 66 din Legea nr. 85/2014, şi a format obiectul dosarului nr. x/121/2017.

În recurs, partea a susţinut că demersul său judiciar, prin care a urmărit să se constate existenţa unui proces simulat al procedurii de insolvenţă privind societatea G. S.A., care face obiectul dosarului nr. x/121/2017, este unul admisibil, în mod nelegal instanţele de fond stabilind incompatibilitatea instituţiei de drept material a simulaţiei în raport de procesul civil – ca act public, dar nereal, în condiţiile în care procesul civil reprezintă doar forma sub care actul juridic al părţilor este introdus în circuitul juridic, ad solemnitatem, existând o tradiţie doctrinară în susţinerea admisibilităţii simulării procesului civil.

Înalta Curte a reţinut caracterul neîntemeiat al criticilor recurentei şi a respins recursul, constatând că soluţia instanţelor de fond este în acord cu regulile de drept aplicabile litigiului.

Redăm mai jos un extras din considerentele deciziei pronunţate de Înalta Curte în speţă:

„(…) În ceea ce priveşte mijlocul procesual pe care‑l au la dispoziţie persoanele prejudiciate de introducerea, cu rea‑credinţă, de către debitor a unei cereri premature, actualul cadru legislativ nu permite ca în procesul de deschidere a procedurii iniţiat de debitor să poată interveni orice persoană care are interes, ceea ce ar imprima caracter contencios cererii debitorului, raportat la prevederile art. 531 şi art. 534 alin. (4) C. pr. civ.

Deşi regulile generale de procedură prevăd posibilitatea ca orice persoană care justifică un interes legitim, serios şi actual să poată interveni într‑o cerere graţioasă iniţiată de altcineva şi, prin aceasta, să o schimbe într‑una contencioasă ori să atace cu apel încheierea prin care a fost «dezlegată» cererea respectivă, nu înseamnă că automat aceste reguli sunt aplicabile şi în materie de insolvenţă, ci trebuie analizat dacă legiuitorul, prin reglementarea specială dată acesteia, a avut în vedere ca norma generală analizată să se aplice şi în procedura de executare colectivă, alin. (1) al art. 342 din Legea nr. 85/2014 statuând ritos că «dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil».

Or, în condiţiile în care cererea debitorului de a fi supus procedurii insolvenţei are o fizionomie juridică proprie, distinctă de cea a altor cereri necontencioase, este evident că acestei reglementări legale aparte nu‑i pot fi aplicate, în completare, alte reguli din dreptul comun.

Chiar dacă procedura de deschidere voluntară a insolvenţei este una graţioasă, reglementată aparte de Legea‑cadru a insolvenţei, nu înseamnă că legislatorul român nu a asigurat creditorilor mecanisme eficiente să contracareze un demers judiciar abuziv al debitorului lor, de vreme ce, prin alin. (2) al art. 71 din acelaşi act normativ, s‑a prevăzut că, prin încheierea de deschidere a procedurii, judecătorul‑sindic va dispune administratorului judiciar/lichidatorului judiciar să efectueze notificările prevăzute la art. 100. În cazul în care, în termen de 10 zile de la primirea notificării, creditorii se opun deschiderii procedurii, judecăto­rul‑sindic va ţine, în termen de 5 zile, o şedinţă la care vor fi citaţi administratorul judiciar/lichi­datorul judiciar, debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluţiona deodată, printr‑o sentinţă, toate opoziţiile. Admiţând opoziţia, judecătorul‑sindic va revoca încheierea de deschidere a procedurii.

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, evident, nu se mai poate vorbi de o procedură neconten­cioasă, pentru că debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar [art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014], după cum acelaşi act normativ reglementează o serie întreagă de contestaţii, respectiv calea de atac a apelului, care pot fi formulate de participanţii la procedura insolvenţei, iar în condiţiile legii, chiar şi de alte persoane interesate, inclusiv faţă de tabelul de creanţe, cu privire la creanţele şi drepturile trecute sau, după caz, netrecute de administratorul judi­ciar/lichidatorul judiciar în tabel (solicitarea subsidiară a reclamatelor fiind, potrivit celor menţionate în par. 3 al pag. 4 din cererea de recurs, «declararea simulaţiei tabelului preliminar de creanţe al pârâtei C., constând în creanţele afiliate deţinute de pârâţii D. S.A., E. S.A. şi F. S.A., în cuantum total de 2.755.462 lei»).

Neformularea, în dosarul de insolvenţă al debitoarei intimate C. S.R.L., a vreunei contestaţii la tabelul de creanţe nu constituie un argument solid şi suficient pentru acoperirea pretinsului prejudiciu cauzat recurentei, aceasta având deschisă calea legală, aşa cum s‑a arătat anterior.

De asemenea, afirmatul scop ilicit – introducerea, în cadrul dosarului de sindic, a unei acţiuni în revocarea unui act juridic încheiat în perioada suspectă – nu poate determina concluzia contrară, tocmai pentru că şi această cerere de chemare în judecată va fi soluţionată de tribunalul de faliment, cu respectarea tuturor principiilor procesului civil român, procedura judiciară fiind, evident, una contencioasă.

De altfel, în dosarul asociat constituit pentru soluţionarea cererii de anulare acte frauduloase, întemeiat pe art. 117 şi urm. din Legea nr. 85/2014, reclamantele recurente au fost părţi, după cum o arată intimatele, putând formula, aşadar, orice fel de apărări necesare pentru a‑şi proteja interesele.

Pe de altă parte, se impune a fi menţionat faptul că simulaţia, reglementată de pct. IV al subsecţiunii a 2‑a (Efectele faţă de terţi), din cadrul secţiunii a 6‑a – Efectele contractului, în cuprinsul art. 1.289‑1.294 C. civ., reprezintă operaţiunea juridică care creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public şi nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial, de un al doilea secret şi adevărat, care conţine în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.

Deşi, de regulă, simulaţia priveşte actele juridice bi‑ sau multilaterale, pentru că nu este exclusă aplicabilitatea acestei instituţii şi în materia actelor unilaterale, prin art. 1.293 C. civ. s‑a prevăzut expres că: «Dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod corespunzător şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său.» Ulterior, legiuitorul a făcut o singură excludere, menţionând că dispoziţiile referitoare la simulaţie nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale.

Însă ceea ce este comun întregii reglementări a simulaţiei este faptul că aceasta priveşte şi poate privi doar categoria actelor juridice civile, excepţie făcând cele nepatrimoniale, numai astfel putând fi înţeleasă atât reglementarea unitară din noul Cod civil, cât şi faptul că legiuitorul a inclus, în mod logic şi firesc, cele 6 articole în cadrul secţiunii dedicate efectelor contractului faţă de părţi.

Aşadar, argumentul recurentei, potrivit căruia câtă vreme legiuitorul nu a exclus simu­larea unui proces civil, demersul său judiciar este unul admisibil, nu poate fi primit, în mod corect prima instanţă de control judiciar reţinând că există o incompatibilitate între simulaţie (instituţie de drept civil) şi procesul civil, cu atât mai mult cu cât însăşi reclamanta a arătat că nu există hotărâri judecătoreşti simulate, ci doar procese simulate.

Simulaţia nu este afectată de nulitate pentru simplul fapt al intenţiei părţilor de a ascunde faţă de terţi adevăratele raporturi dintre ele.

Dar aceasta nu înseamnă că ea nu este sancţionată în niciun fel, sancţiunea specifică simulaţiei fiind inopozabilitatea actului secret faţă de terţi: contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu‑se cu bună‑credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent; terţii însă pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când le sunt vătămate drepturile.

Pe lângă această sancţiune specifică pentru simulaţie, dreptul pozitiv prevede atât sancţiunea nulităţii absolute sau relative, după caz, atunci când prin simulaţie sunt încălcate norme juridice edictate pentru valabila încheiere a actului juridic civil (spre exemplu, art. 992, 1.033, 1.653, 1.654 C. civ.), cât şi, în anumite condiţii, sancţiuni penale (atunci când, prin intermediul său, se ascunde valoarea reală a unui act juridic pentru neplata obligaţiilor fiscale, conduită care poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală).

Însă toate aceste sancţiuni specifice privesc exclusiv actele juridice civile, iar nu procesele civile, simulaţia, din punctul de vedere al modului în care ia naştere, având o natură conven­ţională, fiind născută din manifestarea de voinţă concordantă a mai multor subiecte de drept. Altfel spus, este un complex de acte juridice, alcătuit din actul public şi actul secret, acesta conţinând în sine şi acordul simulatoriu.

Un act juridic poate simula realitatea, creând aparenţa că el există, când, în realitate, între părţi nu există raporturi juridice reale (act fictiv). Un act juridic poate disimula un alt act sau raport juridic, singurul raport juridic real fiind cel din urmă (act deghizat). De asemenea, un act juridic este încheiat între anumite persoane, dar, în realitate, el generează, în tot sau în parte, raporturi juridice între alte persoane (inter­punere de persoane).”

3. Concluzii

Legea nr. 85/2014 instituie o procedură concursuală şi colectivă, al cărei principal scop este cel al îndestulării creditorilor care deţin creanţe anterioare deschiderii procedurii asupra averii debitorului.

După ce judecătorul‑sindic a admis cererea şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, practicianul în insolvenţă desemnat va notifica toţi creditorii debitorului care vor decide dacă aleg să formuleze opoziţie, atunci când procedura s‑a deschis la cererea debitorului, respectiv dacă decid să depună declaraţii de creanţă, prin care să solicite înscrierea la masa credală, în scopul dobândirii calităţii de creditor participant la procedură.

Particularităţile procedurii insolvenţei, spre deosebire de un litigiu de drept comun, derivă şi din faptul că, ulterior admiterii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, aceasta urmează să se desfăşoare secvenţial, iar în funcţie de particula­rităţile unice ale fiecărei secvenţe din această procedură specială, legiuitorul a decis să stabilească şi un cadru procesual distinct.

O altă particularitate este dată de faptul că unele dintre atribuţiile principale stabilite de lege în sarcina judecătorul‑sindic sunt de competenţa exclusivă a acestuia, instanţa de control judiciar neputându‑se substitui judecătorului‑sindic.

Tot acest specific aparte al procedurii insolvenţei a fost avut în vedere de Înalta Curte, care, pronunţând o soluţie de unificare a practicii judiciare pe chestiuni legate de competenţa exclusivă a judecătorului‑sindic, a avut în vedere aplicarea prevederilor din Codul de procedură civilă nu în litera lor, ci în mod circumstanţiat, în măsura compatibilităţii acestora cu specificul procedurii insolvenţei de a fi etapizată legal şi succesiv.