Aspecte particulare vizând jurisdicțiile în materia insolvenței – chestiuni teoretice și practice relevante. Interferențe ale domeniului insolvenței cu procesele de drept comun – dificultăți practice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

2.1.3. „Procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei” – cerere de chemare în garanţie a altor persoane în procedură. Admisibilitate şi particularităţi vizând căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierii date de judecătorul-sindic

Cererea de chemare în garanţie a fost definită de doctrină^[9] drept „acea formă de participare a terţelor persoane în procesul civil care conferă uneia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubiri şi împotriva cărora s-ar putea îndrepta cu acţiune separată”.

Referitor la materiile în care se poate utiliza instituţia chemării în garanţie a altor persoane, unii doctrinari^[10] ai dreptului procesual civil au susţinut că „dispoziţiile procedurale în materie nu au limitat şi nici nu limitează, în mod expres, posibilitatea promovării cererii de chemare în garanţie la domenii litigioase predeterminate”, în timp ce un alt autor^[11] a arătat că „art. 72 C. pr. civ. consacră principiul potrivit căruia chemarea în garanţie poate fi promovată ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”.

Potrivit dispoziţiilor art. 72 alin. (1) C. pr. civ.: „Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.”

În principiu, putem susţine că procedura atragerii terţului în judecată, prin mijlocul procesual reglementat de art. 72-75 C. pr. civ., este compatibilă cu dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, vizând răspunderea pentru intrarea în insolvenţă, şi, prin urmare, este aplicabilă – în anumite situaţii particulare – unor astfel de cereri de chemare în judecată, conform art. 342 din Legea insolvenţei.

În sensul celor susţinute mai sus, facem trimitere la aspectele practice discutate cu ocazia Întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel (online) din data de 15 decembrie 2020^[12]. În cadrul acestei Întâlniri s‑a stabilit că o astfel de cerere de chemare în garanţie nu poate să fie considerată inadmisibilă de plano, admisibilitatea sau inadmisibilitatea urmând a fi analizată de la caz la caz. S‑a notat că, în sprijinul acestei soluţii, poate fi luată în considerare ipoteza în care există o răspundere solidară, existând doi administratori care au administrat societatea în acelaşi timp şi cărora le‑ar putea fi imputabilă o faptă dintre cele prevăzute de lege, însă practicianul în insolvenţă/ceilalţi subiecţi activi ai cererii introduce/introduc acţiunea doar împo­triva unuia dintre cei doi administratori. S‑a evidenţiat că, în această ipoteză, în cazul în care este angajată răspundereaadministratorului chemat în judecată, acesta ar avea posibilitatea introducerii unei acţiuni în regres separate împotriva celuilalt administrator, prin care să solicite suportarea, parţial sau în întregime, a prejudiciului de către acest din urmă administrator (chiar dacă, potrivit legii, răspunderea este solidară). Într‑o astfel de situaţie, există posibilitatea invocării excepţiei procesului rău condus, demonstrând că, dacă ar fi fost introdus în litigiul în care a fost pusă în discuţie atragerea răspunderii, ar fi putut să paralizeze prin apărările pe care le‑ar fi putut invoca pretenţiile reclamantului. O altă ipoteză practică menţionată, demnă de a fi luată în calcul, este şi cea în care, deşi sunt chemaţi în judecată, ambii administratori, unul dintre ei formulează o cerere de chemare în garanţie împotriva celuilalt, cu scopul stabilirii, între ei, a unei răspunderi conjuncte.

Potrivit celor consemnate în cuprinsul Minutei I.N.M. din 15 decembrie 2020, la rubrica Opiniile exprimate în cadrul dezbaterilor, problema a fost discutată în cadrul unei şedinţe de secţie a Curţii de Apel Cluj şi, cu unanimitate, s‑a ajuns la concluzia compatibilităţii între instituţia chemării în garanţie şi procedura insolvenţei. Exemplul care s‑a oferit este acela al administratorului statutar care cheamă în garanţie contabilul sau administratorul de fapt care a exercitat efectiv (total sau parţial) atribuţiile specifice acestei calităţi.

Participanţii la Întâlnirea din 15 decembrie 2020 şi‑au însuşit, cu majoritate de voturi, opinia formatorilor I.N.M. (4 voturi împotrivă), cu precizarea că ar putea fi făcută o nuanţare în sensul că, de principiu, cererea de chemare în garanţie formulată, în cadrul unui litigiu privind atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, respectiv art. 138 din Legea nr. 85/2006, este inadmisibilă, însă admisibilitatea sau inadmisibilitatea trebuie apreciată de la caz la caz.

În practica judiciară au fost pronunţate mai multe soluţii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în garanţie formulată în cadrul unui litigiu privind atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, în considerentele unei hotărâri pronunţate de Tribunalul Bucureşti^[13], se arată că cererea de chemare în garanţie nu este compatibilă cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 85/2014, scopul cererii vizând atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă fiind acoperirea prejudiciului cauzat debitoarei şi asigurarea interesului concursual al creditorilor de recuperare a sumelor datorate, nicidecum de recuperare a sumei datorate pârâtei. Această acţiune în atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă este promovată în interesul comun al creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedură, cererea neputând fi formulată de orice creditor în scopul îndestulării propriei creanţe.

S‑a apreciat că răspunderea persoanei vinovate de intrarea debitoarei în insolvenţă este una personală, întemeiată pe nerespectarea obligaţiilor legale ale pârâtei, astfel că cererea de chemare în garanţie nu este compatibilă cu dispoziţiile speciale ale legii insolvenţei.

S‑a notat că cererea de chemare în garanţie nu reprezintă o modalitate de modificare a cererii de chemare în judecată şi nici nu permite completarea acesteia prin atragerea în judecată a altor persoane, altele decât cele faţă de care s‑a formulat acţiunea întemeiată pe art. 169 din Legea nr. 85/2014, unele chiar terţe faţă de procedură, în condiţiile în care se urmăreşte exclusiv interesul pârâtei, în calitate de autor al cererii, de a se îndrepta împotriva chemaţilor în garanţie, în caz de admitere a cererii de atragere a răspunderii sale.

În ceea ce privește căile de atac de care părțile se pot folosi pentru a contesta fie soluția privind admisibilitatea/inadmisibilitatea în prin­cipiu a cererii de chemare în garanție, fie soluția pe fondul cererii de chemare în garanție, dacă aceasta a fost considerată admisibilă în principiu, facem trimitere la o decizie de speţă, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie^[14] a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii‑pâ­râţi A. şi societatea B. S.A., prin administrator special A., împotriva Deciziei nr. 409 din 24 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.

Prin Decizia nr. 409 din 24 mai 2017 a fost respins apelul declarat de apelantul A., în calitate de administrator special al S.C. B. S.A. Vaslui, împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, încheiere prin care fusese respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie formulată de A., în calitate de administrator special al societăţii B. S.A. Vaslui, în contradictoriu cu C., D., S.C. E. S.A., S.C. F. S.A. Vaslui, S.C. G. S.A., S.C. H. S.A., S.C. I. S.A., S.C. J. S.A., S.C. K. S.A., prin lichidator L. S.P.R.L., S.C. M. S.A., S.C. N. S.A., O., P., Q. şi lichidatorul judiciar al societăţii debitoare B. S.A. Vaslui, R.

Menţionăm că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect acţiunea formulată de reclamantul R., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.A., privind angajarea răspunderii, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006^[15], împotriva pârâtului A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 291.611.015,61 RON, reprezentând suma înscrisă la masa credală şi neacoperită în procedură.

Considerentele care au dus la respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanţie au fost fundamentate pe inexistenţa unei legături suficiente între cererea principală (având ca obiect angajarea răspunderii, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006) şi cererea de chemare în garanţie, în sensul inexistenţei unei legături de dependenţă şi de subordonare între cele două cereri, astfel încât soluţia ce se va da cu privire la cererea principală să poată influenţa soluţia care se va pronunţa asupra cererii de chemare în garanţie.

S‑a constatat că o legătură de natura celei arătate anterior nu este evidenţiată în cauză pe baza comparării motivelor afirmate în cererea de chemare în garanţie, cu circumstanţele de fapt invocate drept fundament pentru faptele ilicite imputate pârâtului ca fiind cauzatoare pentru starea de insolvenţă a debitorului.

S‑a apreciat că examinarea legăturii dintre cererea inciden­tală şi cererea principală nu poate fi făcută decât prin raportare la descrierea circumstanţelor concrete ale faptelor ilicite imputate pârâtului, neputându‑se acredita ideea deducerii, mecanice, a unei legături de subor­donare ori de dependenţă între cele două cereri, din simplul fapt al introducerii unei acţiuni în răspundere întemeiată pe art. 138 din Legea nr. 85/2006.

S‑a reţinut că, în cauză, terţii chemaţi în garanţie sunt firme finanţatoare cu calitate de creditori în tabelul definitiv, persoane fizice co‑debitoare în contractul de credit încheiat de către una dintre firmele finanţatoare cu B.C.R., precum şi ceilalţi doi membri ai consiliului de admi­nistraţie al debitorului.

Soluţia pronunţată de Înalta Curte, în Decizia nr. 2925 din 14 iunie 2018, anterior evocată, prin care a respins ca inadmisibil recursul împotriva Deciziei nr. 409/2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, prezintă importanţă practică din perspectiva căilor de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate de judecăto­rul‑sindic.

Apreciem că hotărârile pronunţate de judecătorul‑sindic pot fi atacate doar cu apel atunci când, în cadrul unor acţiuni principale de competenţa judecătorului‑sindic, sunt formulate şi cereri incidentale, cum este cazul cererii de chemare în garanţie, întrucât dispoziţiile Legii nr. 85/2014 se completează cu cele ale Codului de procedură civilă doar în măsura în care Legea nr. 85/2014 nu conţine dispoziţii exprese.

Însă, în ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi utilizată în materia insolvenţei şi a hotărârilor pronunţate de judecătorul‑sindic, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 conţine prevederi exprese: „Curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul‑sindic. Hotărârile curţii de apel sunt definitive.”

În acelaşi sens sunt şi cele statuate de Înalta Curte, prin Decizia nr. 2925/2018, în considerente reţinându‑se că: „(…) recursul are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care instanţa de apel a respins apelul declarat de apelantul A., în calitate de administrator special al S.C. B. S.A. Vaslui, împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul lichidator R., ca nefondat.

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată neînscriindu‑se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. pr. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. pr. civ., hotărârile susceptibile de recurs sunt cele date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri prevăzute de lege.

În cauză se constată că prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect cererea formulată de reclamantul R., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. S.A., privind angajarea răspunderii, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, împotriva pârâtului A.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006^[16] privind procedura insolvenţei, curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul‑sindic, în temeiul art. 11, iar, potrivit tezei a doua a aceluiaşi articol, hotărârile curţii de apel sunt definitive.

Totodată, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006^[17], «hotărârile judecătorului‑sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel».

Potrivit art. 457 alin. (1) C. pr. civ., «hotă­rârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei».

În accepţiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate în art. 634 C. pr. civ. sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv recurs, pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunţării lor.

Decizia care formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac, consacrat de art. 457 C. pr. civ.”

Cu toate că statuările Înaltei Curţi au fost edictate în baza dispoziţiilor din Legea nr. 85/2006, ele sunt de maximă actualitate şi în noua reglementare, textele avute în vedere conţinând reglementări identice.