Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
612 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 100/A/2020
Constituția României: art. 61; NCP: art. 5, art. 35 alin. (1), art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. d), art. 155 alin. (4), art. 173; Legea nr. 31/1990: art. 280^1; VCP: art. 74 alin. (1) lit. a), c), 122 alin. (1) lit. c), art. 124; NCPP: art. 275 alin. (2), art. 396, art. 421 pct. 1 lit. b)
Sub aspectul modalităţii în care se identifică legea penală mai favorabilă, instanţa supremă reiterează decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, prin care s-a precizat că, prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni (decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007) – paragraful 31.
Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a statuat că „aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze” – paragraful 32.
În cuprinsul aceleiaşi decizii, instanţa de contencios constituţional a mai arătat că, „în caz de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul C. pen. din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului C. pen.. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală” (paragraf 37); în cazul succesiunii în timp a două coduri penale (…), într-o atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii legislative cu privire la însăşi filosofia politicii penale. Această nouă concepţie nu putea nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispoziţiilor celor două legi pentru a obţine o a treia lege (lex tertia)” -paragraf 38.
De asemenea, la paragraful 41 din aceeaşi decizie, s-a precizat: În continuarea argumentaţiei, se arată că, „pentru a stabili care este lex mitior în temeiul art. 7 paragraful 1 din Convenţie, trebuie să se procedeze, de asemenea, la o comparaţie globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda comparaţiei globale). Judecătorul nu poate efectua o comparaţie regulă cu regulă (metoda comparaţiei diferenţiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare din legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradiţional în sprijinul acestei metode a comparaţiei globale: în primul rând, fiecare regim represiv are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al doilea rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou regim represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale succesive. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie impune stabilirea lex mitior în mod concret şi global”.
Totodată, analizând noţiunea de lege penală, Curtea Constituţională a statuat prin decizia menţionată: „(…) C. pen. constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi fapte care constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală, fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din C. pen. stabileşte că „Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni”, motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre C. pen. şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigenţele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din C. pen.” – paragraf 47.
Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile, în ansamblu, se au în vedere o serie de criterii care tind, spre exemplu, fie la înlăturarea răspunderii penale ori a consecinţelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici.
Un prim argument că, în cauză, legea penală mai favorabilă este legea penală nouă (forma în vigoare începând cu 01.02.2014), rezultă din înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunea prev. de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990 republicată, în ipoteza în care termenul de prescripţie specială a răspunderii penale este calculat conform dispoziţiilor noului C. pen.
Astfel, la data când a fost săvârşită de inculpat (26.02.2009), infracţiunea prev. de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990 republicată era sancţionată cu închisoarea de la 2 la 8 ani, iar, ulterior, limitele speciale de pedeapsă pentru această infracţiune au devenit de la 1 la 5 ani închisoare (legea specială în vigoare de la 01.02.2014).
Calculând termenul de prescripţie specială a răspunderii penale în funcţie de limitele de pedeapsă de la 2 la 8 ani închisoare, prevăzute pentru infracţiunea în discuţie de forma anterioară a Legii 31/1990, se constată că termenul de prescripţie de 12 ani, stabilit în baza art. 122 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 124 C. pen. anterior, s-ar împlini la data de 25.02.2021, ceea ce ar împiedica pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal deoarece nu ar fi posibilă constatarea intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale.
Legea penală nouă este mai favorabilă întrucât permite constatarea împlinirii, la data de 25.02.2019, a termenului de prescripţie specială a răspunderii penale (de 10 ani), calculat în temeiul art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. d) şi art. 155 alin. (4) din noul C. pen., pentru infracţiunea de transmitere fictivă a părţilor sociale ale unei societăţi comerciale în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia, prevăzută de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990 republicată; soluţia încetării procesului penal fiind dispusă prin sentinţa apelată.
Analizând în continuare, în mod gobal, criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile, Înalta Curte reţine că pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele speciale de pedeapsă erau de la 3 ani şi 4 luni la 7 ani şi 4 luni închisoare (la data comiterii infracţiunii), iar potrivit legii penale noi (de la 01.02.2014), limitele speciale de pedeapsă sunt de la 6 ani la 10 ani închisoare.
Cu referire la această infracţiune de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., Înalta Curte consideră că, în procesul de individualizare a pedepsei, prima instanţă a aplicat în mod just pedeapsa de 6 ani închisoare, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială în forma în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, ulterior acestei date şi, respectiv, începând cu data de 01.02.2014.
Sub aspectul individualizării pedepsei, cuantumul legal de 6 ani închisoare aplicat pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., reflectă în mod temeinic că inculpatul a desfăşurat o activitate infracţională pe o perioadă îndelungată în timp, de ani de zile, în care a săvârşit zeci de acte materiale care fiecare în parte întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală comisă în multiple variante normative, prin care inculpatul a cauzat o pagubă bugetului de stat în cuantum deosebit de ridicat, de ordinul milioanelor de euro.
Pedeapsa de 6 ani închisoare, corect individualizată, se înscrie în limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (reduse cu o treime potrivit art. 396 alin. (10) C. proc. pen..), atât în varianta normativă a legii de la momentul comiterii infracţiunii, înainte de 01.02.2014, cât şi după data de 01.02.2014.
Însă, limitele speciale de pedeapsă care se iau în calcul (reduse conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen..) sunt de la 6 ani la 10 ani închisoare şi sunt cele calculate conform legii penale noi, care permite constatarea împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale, în baza art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. d) şi art. 155 alin. (4) din noul C. pen., pentru infracţiunea prev. de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990.
În situaţia contrară, în care s-ar stabili că legea penală veche este lege penală mai favorabilă, nu ar fi posibilă soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea prev. de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990.
Mai este de remarcat că, limitele speciale de pedeapsă pentru cea de a doua infracţiune de evaziune fiscală pentru care a fost cercetat inculpatul, respectiv infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. sunt de la 2 la 8 ani închisoare, indiferent de succesiunea legii în timp.
În analiza întreprinsă în vederea stabilirii legii penale mai favorabile, se mai impune precizarea că nu se justifică reţinerea în beneficiul inculpatului a dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen. anterior privind circumstanţele atenuante judiciare, aşa cum s-a solicitat prin motivele de apel, care ar avea drept consecinţă coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege potrivit art. 76 C. pen..anterior şi luarea în calcul, eventual, a legii penale mai favorabile ca fiind legea penală veche.
Dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) şi lit. c) C. pen. nu reglementează circumstanţe atenuante legale, ci judiciare, ceea ce semnifică faptul că reprezintă o facultate în aplicare, fiind lăsate la aprecierea instanţei.
Circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., care presupune reducerea cuantumului pedepsei sub limita minimă specială a pedepsei când inculpatul a avut o conduita bună înainte de săvârşirea infracţiunii, nu devine automat aplicabilă, nefiind suficient că inculpatul nu avea antecedente penale la data săvârşirii infracţiunilor ce fac obiectul judecăţii în prezenta cauză.
Prin prisma datelor ce caracterizează persoana inculpatului, instanţa supremă reţine că infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior au fost comise în aceeaşi perioadă de timp cu cele din cauza pendinte.
Apoi, inculpatul denotă o specializare infracţională, dovadă fiind că a mai fost condamnat definitiv, pentru acelaşi tip de fapte, de evaziune fiscală, la comiterea cărora a contribuit în diverse forme de participaţie penală, respectiv pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 390/11.11.2009 a Judecătoriei Călăraşi, definitivă prin decizia penală nr. 1257/20.06.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală; pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 222/23.11.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 221/24.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 30/2018 din 14.12.2018 (definitivă la 01.01.2019), pronunţată de Tribunalul Judeţean – Silistra din Republica Bulgaria şi recunoscută prin sentinţa penală nr. 136/18.07.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 396/05.09.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În combaterea solicitării referitoare la reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, instanţa de control judiciar are în vedere că recunoaşterea acuzaţiilor aduse, circumscrisă, aşadar, unui comportament sincer, a fost valorificată prin reducerea limitelor de pedeapsă ca efect al judecării cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii pentru care inculpatul a optat, nefiind posibil ce aceeaşi circumstanţă să fie valorificată de două ori, pentru simplul motiv că s-ar da eficienţă juridică unor temeiuri de drept diferite.
Stabilirea, în această cauză, a legii penale noi ca fiind legea penală mai favorabilă, contrar motivelor de apel ale inculpatului, nu intră în contradicţie cu decizia nr. 7/2016 a ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că pentru infracţiunile din pluralitatea de infracţiuni care au fost săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 „se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă”.
Referitor la critica apelantului inculpat privind greşita determinare a legii penale mai favorabile, Înalta Curte mai subliniază că inculpatul doreşte aplicarea unei lex terţia întrucât a susţinut că legea penală mai favorabilă este legea penală veche (inclusiv ca reguli de contopire a pedepselor) dar, în acelaşi timp, nu a criticat, ci a apreciat ca fiind corectă soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea prev. de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990 (comisă la 26.02.2009), pentru care termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit numai după regulile de calcul prevăzute de noul C. pen.
După cum s-a arătat în cele ce preced, în mod legal, prima instanţă a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului pentru infracţiuni concurente, în temeiul art. 38 C. pen., având în vedere că pluralitatea de infracţiuni cuprinde infracţiuni săvârşite atât înainte, dar şi după data de 01.02.2014, când a intrat în vigoare noul C. pen., constatându-se incidenţa normelor tranzitorii prev. de art. 10 din Legea nr. Legea nr. 187/2012.
Motivul de apel privind greşita individualizare a pedepsei sub aspectul cuantumului şi al modalităţii de executare este neîntemeiat.
La individualizarea juridică a pedepselor, se vor avea în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului evaluată după împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Individualizarea pedepsei nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci reprezintă rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate. Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana inculpatului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei inculpatului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Ţinând cont de aceste criterii, pedepsele de 1 an închisoare şi, respectiv 6 ani închisoare aplicate pentru infracţiunile de evaziune fiscală care au format obiectul cercetării judecătoreşti în prezenta cauză, reflectă modul de comitere a acestora, respectiv în formă continuată, prin acte materiale care fiecare în parte întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, săvârşite într-o perioadă care s-a întins pe parcursul mai multor ani.
Din perspectiva urmărilor periculoase socialmente ale actelor materiale este de reliefat prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului prin infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), b), c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., care este deosebit de important, paguba fiind de peste 2 milioane de euro.
Apelantul inculpat a manifestat o specializare pentru acest tip de infracţiune dovadă fiind faptul că, de-a lungul timpului, a comis infracţiunea de evaziune fiscală în diferitele modalităţi de incriminare reglementate prin art. 9 din Legea 241/2005, ceea ce denotă complexitatea acţiunilor desfăşurate, acelaşi tip de fapte fiind săvârşite şi în străinătate, unde a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare, hotărâre recunoscută de autorităţile judiciare din România. Astfel, prin sentinţa penală nr. 136/F din 18.07.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, s-a recunoscut pe cale incidentală sentinţa nr. 30/14.12.2018 pronunţată de Tribunalul Judeţean – Silistra din Republica Bulgaria, prin care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare.
Relevant în privinţa comportamentului inculpatului este şi faptul că, deşi a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei prin sentinţa penală nr. 390/11.11.2009 a Judecătoriei Călăraşi, definitivă prin decizia nr. 1257/20.06.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, s-a dovedit că a intrat în conflict cu legea penală în mod repetat, ceea ce a condus la anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Instanţa de fond a dat eficienţă poziţiei procesuale a inculpatului care a optat pentru judecata în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii şi faptului că a achitat paguba cauzată prin infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 421/2005, reducând limitele speciale de pedeapsă în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. şi, respectiv, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.
Datele ce caracterizează persoana inculpatului şi care ţin de studiile sale, situaţia familială (dovedite cu înscrisuri), deşi relevă aspecte favorabile nu sunt în măsură să contrabalanseze procesul de individualizare a pedepsei în beneficiul inculpatului, ţinând seama de perseverenţa infracţională de care a dat dovadă inculpatul şi consecinţele păbubitoare ale faptelor sale asupra bugetului de stat.
Cuantumul ridicat al pedepsei stabilite, în final, prin sentinţa apelată, de 9 ani, 3 luni şi 10 zile închisoare şi modalitatea executării pedepsei în stare de detenţie se datorează antecedentelor penale ale inculpatului, care a săvârşit infracţiuni pentru care a fost condamnat definitiv anterior, ceea ce a impus contopirea pedepselor şi aplicarea unui spor obligatoriu în temeiul art. 38 C. pen.
În privinţa cererii de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, se notează că, în conformitate cu dispoziţiile art. 91 alin. (1) C. pen., această modalitate de executare a pedepsei nu se poate dispune în cazul concursului de infracţiuni dacă pedeapsa aplicată este închisoarea mai mare de 3 ani şi inculpatul a fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, iar în aceste din urmă situaţii inculpatul nu se află.
În consecinţă, se constată că, în procesul de individualizare a pedepsei, curtea de apel a avut în vedere atât circumstanţele reale ale faptelor, cât şi persoana inculpatului, realizând o justă individualizare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 241/F din data de 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2018.
În temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca tardiv, apelul formulat de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanţii la plata a câte 400 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat A., în sumă de 300 RON, va rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
