Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
184 views
La termenul din 16 martie 2023, în complet de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., asupra căreia a reţinut următoarele considerente:
Prezenta cale extraordinară de atac are ca obiect decizia civilă nr. 959/2022-A din 7 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a respins contestaţia în anulare formulată de pârâtul B., împotriva unei decizii pronunţate într-o revizuire.
În cauză, se constată că acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului muncii, Capitolul III „Răspunderea patrimonială”, respectiv pe cele ale art. 254 alin. (1) care prevăd că „salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor” dar şi pe dispoziţiile art. 256 din acelaşi cod, text care are următorul conţinut: „(1)Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.(2) Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, este obligat să suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se stabileşte potrivit valorii acestora de la data plăţii”.
Art. 1 din Legea dialogului social nr. 12/2011 stabileşte că în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: „(…) p) conflict individual de muncă – conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative. De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele:(i) conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu”.
Prin urmare, având în vedere că reclamanta solicită plata de despăgubiri pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă, se constată că litigiul este un conflict de muncă, fiind incidente dispoziţiile legale privind jurisdicţia muncii.
Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii „judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii”.
Totodată, conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată şi modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, iar, potrivit art. 214 din acelaşi act normativ, hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului.
De asemenea, potrivit art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011 dispoziţiile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.
Având în vedere data promovării acţiunii, respectiv 16 ianuarie 2017, sunt aplicabile prevederile art. 483 alin. (2) teza I din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor efectuate prin Legea nr. 310/2018, potrivit căruia nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cauze având ca obiect conflicte de muncă şi de asigurări sociale, iar potrivit tezei a II-a nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.
De asemenea, sunt de amintit şi prevederile art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, potrivit cărora „în procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare”.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că hotărârea prin care se soluţionează în primă instanţă un conflict de muncă este supusă numai apelului, fiind exclusă calea extraordinară de atac a recursului împotriva deciziei pronunţate în apel.
Faţă de cele anterior expuse, se constată că decizia civilă nr. 237/2020-A din 28 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, în apel, nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, fiind o hotărâre definitivă de la data pronunţării.
Conform art. 513 alin. (5) din C. proc. civ., „hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită”.
Aşadar, decizia civilă nr. 622/A/2021 din 10 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, prin care s-a respins cererea de revizuire formulată de pârâtul B., este o hotărâre definitivă.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 508 alin. (4) din C. proc. civ. „hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”.
În aplicarea acestor texte de lege, se apreciază că şi decizia recurată, fiind pronunţată într-o contestaţie în anulare îndreptată împotriva unei decizii definitive, are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 din C. proc. civ.
Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una din garanţiile procesului echitabil.
Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, decizia recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunţarea sa potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) raportat la 508 alin. (4) din acelaşi cod, în virtutea principiului legalităţii căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-contestator B. împotriva deciziei civile nr. 959/2022-A din 7 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, ca inadmisibil.
Sursa informației: www.scj.ro.
