Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
118 views
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.
Potrivit art. 269 din Codul Muncii, „(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi”, iar art. 59 din C. proc. civ. stipulează:
„Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”.
Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”, iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează:
„Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.”.
Înalta Curte constată ca acţiunea înregistrata sub nr. x/2021, ce o priveşte pe reclamanta T., a fost disjunsa de Tribunalul Dâmboviţa din dosarul nr. x/2021, în care iniţial au fost mai mulţi reclamanţi, trei dintre aceştia fiind judecători în cadrul Tribunalului Bucureşti, cu domiciliul în Bucureşti. Raportat la prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. a fost sesizat Tribunalul Dâmboviţa, ca fiind instanţa având acelaşi grad de jurisdicţie, situată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, la rândul ei, instanţă învecinată Curţii de Apel Bucureşti, pe raza căreia se află Tribunalul Bucureşti căruia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării cererii.
La termenul de judecata acordat în dosarul iniţial nr. x/2021, prin încheierea din data de 27 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie, având în vedere faptul că numărul mare al reclamanţilor impietează asupra normalei desfăşurări a procesului, a dispus disjungerea cauzei cu consecinţa constituirii unor dosare diferite în care calitatea de reclamanţi să o aibă un număr de maxim patru personae, fără a invoca şi excepţia necompetenţei teritoriale.
Abia ulterior, în dosarul nou format nr. x/2021, la data de 11 mai 2021, instanţa a rămas în deliberare asupra competenţei de soluţionare a pricinii şi, prin sentinţa civilă nr. 1403 din aceeaşi dată, Tribunalul Dâmboviţa, în aplicarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta T., în favoarea Tribunalului Suceava, reţinând că aceasta îşi are domiciliul în comuna Ipoteşti, judeţul Suceava.
Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., „Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii”.
În consecinţă, în condiţiile în care instanţa nu a invocat în termenul legal excepţia necompetenţei teritoriale, aceasta rămâne competentă să soluţioneze cauza, măsura disjungerii raporturilor juridice nefiind aptă să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite care rămâne competentă să soluţioneze şi cererea de chemare în judecată disjunsă.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.
Sursa informației: www.scj.ro.
