Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
92 views
Prima critică, întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţine nemotivarea sentinţei atacate în privinţa excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii.
Înalta Curte a apreciat că este nefondată critica referitoare la nemotivarea hotărârii asupra celor două excepţii.
Instanţa de fond a considerat că, în raport de considerentele deciziei de casare, admisibilitatea cererii de chemare în judecată şi, implicit a primului capăt al cererii, a făcut obiectul analizei instanţei de recurs şi a generat casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare, astfel încât, nu mai este necesară antamarea aspectelor invocate de către pârât.
Din cuprinsul deciziei de casare reiese faptul că sentinţa a fost casată cu trimitere la aceeaşi instanţă, urmând ca în rejudecare, să se pronunţe o hotărâre pe fondul cauzei, fiind depăşită astfel chestiunea inadmisibilităţii primului capăt al cererii, prin urmare, în mod corect, nu au fost analizate argumentele/apărările pârâtei.
Referitor la excepţia lipsei de interes, instanţa de fond, în rejudecare, a reţinut că, în primul ciclu procesual această excepţie a fost respinsă, iar hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare pe fondul cauzei.
Soluţia oferită de judecătorul fondului este corectă, în această situaţie nemaifiind necesar să fie analizate argumentele formulate prin întâmpinare, în plus, Înalta Curte va reţine şi că soluţia instanţei din primul ciclu procesual, privitoare la respingerea excepţiei lipsei de interes nu a fost recurată de către pârât, rămânând astfel definitivă.
Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, se constată că recurentul-pârât a susţinut lipsa culpei, în raport de împrejurările legate de negocierile preexistente şi dificultăţile generate de aceste negocieri, interpretarea eronată a disp. art. 38 şi 39 din O.U.G. nr. 12/1998, încălcarea principiului legalităţii şi neretroactivităţii legii civile.
Prima instanţă a constatat că deşi Ministerul Transporturilor avea obligaţia legală instituită potrivit disp. art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 şi disp. art. 6 din H.G. nr. 74/2012, de a încheia actul adiţional pentru anul 2015, că deşi a elaborat acest proiect de act normativ, în calitatea sa de iniţiator al acestuia, a desfăşurat într-o manieră defectuoasă procedura de avizare interministerială prevăzută de H.G. nr. 561/2009, ceea ce a condus la imposibilitatea adoptării hotărârii de guvern, întrucât proiectul a fost înaintat Secretariatului General al Guvernului abia la data de 29.12.2015 şi a fost introdus pe agenda de lucru a Guvernului la data de 30.12.2015, fără să conţină avizul Ministerului Justiţiei.
Înalta Curte reţine că pârâtul nu a pretins neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă, ci doar dificultatea negocierilor, însă avându-se în vedere restituirea în mai multe rânduri a proiectului pentru neconformitatea acestuia cu prevederile legale în baza cărora a fost iniţiat, criticile sub acest aspect sunt nefondate, mai ales că recurentul-pârât prin dezvoltarea motivelor de nelegalitate reiterează apărările făcute în faţa primei instanţe, fără să existe o analiză punctuală a considerentelor ce privesc culpa sa în neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege.
Cu privire la interpretarea eronată a disp. art. 38 şi art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, Înalta Curte observă că acestea se referă la încheierea contractelor de servicii publice pe o durată de până la 5 ani, aspect ce nu face obiectul prezentului dosar.
Ultima critică adusă sentinţei de fond are în vedere încălcarea principiului legalităţii şi principiului neretroactivităţii legii civile.
În acest sens, recurentul-pârât consideră că, întrucât valabilitatea contractului de servicii publice pentru perioada 2014 – 2015 a încetat la data de 31.12.2015, nu se poate semna un act adiţional la un contract care nu mai este în vigoare şi nu mai produce efecte juridice, iar în lipsa actului adiţional pentru anul 2015, Ministerul Transportului nu a putut acorda sumele reprezentând compensaţiile lunare cu respectarea indicatorilor teren-km. şi călător-km., realizaţi ca serviciu public, ci potrivit prevederilor legale în vigoare.
Înalta Curte reaminteşte faptul că este în discuţie analizarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ, instanţa de fond a găsit întemeiată acţiunea, fiind vorba despre un refuz nejustificat de adoptare a unui act adiţional pentru anul 2015 la contractul de servicii publice 2014-2015.
În raport de disp. art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, în această situaţie, instanţa de contencios administrativ a obligat pârâtul în culpă să soluţioneze cererea, cu toate aspectele particulare ale speţei.
Prin urmare, faptul că valabilitatea contractului de prestări servicii publice a încetat de la data de 31.12.2015, nu afectează soluţia adoptată de prima instanţă de viciile arătate de recurentul-pârât, respectiv încălcarea principiului legalităţii şi neretroactivităţii legii civile.
Principiul legalităţii a fost respectat întocmai de judecătorul fondului, în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
În privinţa pretinsei nerespectări a principiului neretroactivităţii legii civile, înţeleasă în cauză drept legea contractului/legea părţilor, soluţia instanţei de fond are în vedere perioada de valabilitate a contractului şi obligaţiile părţilor ce trebuiau să fie executate în această perioadă, astfel că în ipoteza în care una dintre părţi prestează serviciul, iar cealaltă parte nu înţelege să achite c/valoarea serviciilor, aceasta fiind în culpă contractuală, obligarea celei din urmă prin intermediul instanţei de judecată, să soluţioneze cererea, nu contravine principiului enunţat.
Contractul de prestări servicii publice şi-a produs efectele cât timp a fost în vigoare, iar încheierea actului adiţional urma să se facă în baza acestui contract şi pentru perioada amintită, nefiind vorba despre o situaţie definitivă/stinsă, în plus, potrivit disp. art. 6 din H.G. nr. 455/2014, există obligaţia actualizării anuale a contractelor de servicii publice, prin încheierea actelor adiţionale, însă pârâtul nu a respectat-o.
Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
Sursa informației: www.scj.ro.
