Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
435 views
Recursul în casaţie, în reglementarea C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicţie, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.
Având în vedere specificul acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a prevăzut condiţii stricte cu privire la hotărârile ce pot fi atacate, termenul de declarare, cuprinsul şi motivarea cererii de recurs în casaţie, cazurile pentru care se poate formula această cale de atac şi titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a recursurilor care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. motivele de recurs în casaţie sunt limitate la nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente (pct. 1); condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 7); încetarea, în mod greşit, a procesului penal (pct. 8); lipsa constatării graţierii sau constatarea în mod greşit că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată (pct. 11); aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12).
Deşi recursul în casaţie presupune o judecată a cauzei, aceasta este însă limitată la persoana care a declarat şi la care se referă declaraţia de recurs, calitatea recurentului şi, nu în ultimul rând, numai la motivele de casare prevăzute la art. 438 C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casaţie şi pentru care s-a admis în principiu această cale de atac.
Or, limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Totodată, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casaţie şi care au fost invocate în motivarea acesteia şi, de asemenea, este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate de părţi sau procuror.
Se mai reţine că, în cazul admiterii recursului în casaţie, potrivit dispoziţiilor art. 448 C. proc. pen., instanţa poate pronunţa o soluţie de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greşitei aplicări a legii, precum şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel ori instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.
Prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpat a fost invocată incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, inculpatul a formulat critici subsumate, în esenţă, greşitei încadrări juridice a faptelor reţinute în sarcina sa şi neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunilor, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă şi subiectivă.
Astfel, prin motivele invocate, inculpatul a arătat că instanţele inferioare au reţinut în mod greşit în sarcina sa săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în formă continuată şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, având în vedere că potrivit clauzelor contractuale, inculpatul avea doar calitatea de manager executiv şi nu reprezentant legal în raport cu terţii persoanei juridice; potrivit art. 5.2.4. din contractul încheiat pentru ca inculpatul să poată reprezenta S.C. B. S.R.L. era necesară o decizie de împuternicire din partea Consiliului de Administraţie în cuprinsul căreia să se statueze asupra limitelor de reprezentare, ori această decizie nu există.
Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Or, Înalta Curte apreciază că starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor şi vinovăţia inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie.
Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte poate cenzura situaţia de fapt într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.
Prin urmare, critica inculpatului excede analizei instanţei de recurs în casaţie, aspectul neputând fi valorificat în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităţilor comise de instanţele de fond.
Din analiza deciziei penale atacate şi din actele dosarului, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt prevăzute în C. pen., constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că faptele există şi au fost corect încadrate juridic (infracţiunea de înşelăciune în formă continuată şi infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată) şi că au fost săvârşite de inculpat cu forma de vinovăţie cerută de lege, iar din această perspectivă criticile acestuia sunt neîntemeiate.
În acest context argumentativ, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei nr. 347/A din data de 26 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
