Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
70 views
În ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite, pârâţii au susţinut în esenţă că prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale direct în faza procesuală a apelului instanţa ar fi modificat în mod nepermis cauza juridică a acţiunii (critica, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a fost formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie), respectiv că art. 539 C. proc. pen. este o aplicaţie particulară a dreptului consacrat de art. 9 alin. (5) C. proc. pen. (ce nu a fost declarat neconstituţional) care se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenţie, ce garantează un drept executoriu la reparaţie numai victimelor unei arestări sau ale unei detenţii în condiţii contrare paragr. 1-4 ale aceluiaşi articol (critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a fost formulată de Statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor).
Criticile sunt nefondate.
Astfel, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituţia, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen.
Acest mecanism de aplicare a legii nu poate fi interpretat ca o schimbare a cauzei juridice a acţiunii, cum a susţinut Parchetul, în condiţiile în care textul de lege incident, respectiv art. 539 C. proc. pen. nu a fost înlăturat de la aplicare, ci i s-a dat o interpretare extinsă, astfel cum este prevăzut în dispozitivul deciziei instanţei de contencios constituţional: „soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională”.
În cauză, instanţa de apel, raportat la dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către reclamant în apel, precum şi cu privire la soluţiile dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, reţinând că această parte a invocat caracterul nelegal şi netemeinic al sentinţei atacate solicitând instanţei de control judiciar să interpreteze şi să aplice art. 539 C. proc. pen. în lumina art. 5 CEDO, prin înlăturarea limitării impuse prin decizia ÎCCJ nr. 15/2017, cu consecinţa încălcării drepturilor recunoscute de Convenţie şi a art. 20 din Constituţia României.
Pornind de la aceste elemente, în mod corect instanţa de apel a analizat în ce măsură poate fi antrenată răspunderea statului în baza art. 539 C. proc. civ. astfel cum acesta a fost interpretat prin decizia ICCJ nr. 15/2017, însă în contextul pronunţării deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, nu constituie o schimbare a cauzei acţiunii pendinte aplicarea unei decizii interpretative a instanţei de contencios constituţional, ci o corectă şi judicioasă adecvare a înţelesului normei juridice pe care partea îşi întemeiază pretenţiile la situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin pronunţarea deciziei, această interpretare devenind obligatorie pentru instanţe.
Mai trebuie reţinut că interpretarea conformă cu Constituţia a art. 539 C. proc. civ., în sensul că „în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzaţiei în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.”, a fost validată prin decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, decizia având caracter obligatoriu pentru instanţe inclusiv în faza procesuală a recursului.
Ca atare nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prin prisma motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută nici încălcarea, susţinută de recurentul Statul român, a art. 488 pct. 8 C. proc. civ. din aceeaşi perspectivă, a interpretării dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.. Recurentul consideră că, deşi prevederile art. 539 C. proc. civ. au fost declarate neconstituţionale, principiul răspunderii exclusiv pentru măsuri privative de libertate nelegale, în acord cu art. 5 CEDO, rămâne reglementat în art. 9 C. proc. pen., text de lege pe care instanţa de apel l-ar fi ignorat.
Contrar susţinerilor recurentului, deşi dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen., ele sunt aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021.
Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat o corectă interpretare prevederilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are drept la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa s-a pronunţat o măsură privativă de libertate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare pentru considerentul că fapta nu există, respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.
În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de recurent, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 CEDO care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al convenţiei în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.
În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragr. 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragr. 5 din Convenţie (paragr. 31 şi 47 din decizia nr. 136/2021).
Având în vedere faptul că, prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă, privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depăşeşte cadrul procesual al dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ. în limitele cărora este învestită a judeca (în condiţiile în care decizia reformulează conţinutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale) şi fără a se putea reţine, cum susţine recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate şi siguranţă în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.
Prin urmare, criticile vizând greşita aplicare şi interpretare în cauză a deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale sunt nefondate.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu cert, dispoziţiile instanţei de apel prin care au fost acordate despăgubiri materiale echivalente cu drepturile băneşti care ar fi fost cuvenite reclamantului pe perioada arestării sale preventive au fost criticate din perspective diferite în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., atât de către reclamant, cât şi de către pârât, susţinându-se greşita aplicare a art. 539-540 C. proc. pen.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a solicitat repararea prejudiciului material, constând în salariile neîncasate pe toată perioada de la momentul arestării preventive şi până la sfârşitul mandatului de preşedinte ASF cuantificat la suma de 9.704.896 RON, deşi acesta a demisionat din funcţie la data de 5.03.2014. Necontestând caracterul demisiei, de act unilateral al persoanei de a înceta raporturile în baza cărora îşi exercită activitatea cu instituţia din care face parte, instanţa de apel a analizat dacă manifestarea de voinţă a reclamantului a avut un caracter voluntar sau dimpotrivă, reprezintă o consecinţă a privării nedrepte de libertate care constituie temeiul răspunderii statului.
În acest sens a constatat că cererea de demisie a fost înregistrată la ASF a doua zi după pronunţarea hotărârii definitive prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, apreciind că opţiunea reclamantului a fost generată de această circumstanţă şi de imposibilitatea exercitării, pentru cel puţin 30 zile, a atribuţiilor care îi reveneau şi că, faţă de perioada concretă în care măsura arestării şi-a produs efectele, acesta ar fi fost oricum demis din funcţie în conformitate cu prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, care definesc imposibilitatea definitivă de exercitare a mandatului. A reţinut că opţiunea reclamantului de a demisiona, pentru a nu bloca activitatea instituţiei pe care o conducea şi a nu o decredibiliza faţă de participanţii la piaţa financiară nebancară, nu a fost o consecinţă a unei manifestări libere a voinţei ci s-a datorat constrângerii impuse de măsura preventivă la care a fost supus, astfel că demisia nu constituie un impediment pentru acordarea despăgubirilor.
Recurentul pârât a susţinut în recurs că demisia, ca act unilateral al celui care înţelege să plece din unitate pe baza unei motivaţii personale, nu a fost consecinţa unor constrângeri impuse reclamantului ci manifestarea liberei voinţe a acestuia, nefiind similară concedierii în virtutea condamnării, urmată de pierderea drepturilor de natură salarială la care ar fi fost îndreptăţit dacă ar fi urmat o achitare definitivă sau revocării din funcţie.
Critica este nefondată.
Astfel, instanţa de apel nu a contestat caracterul unilateral al demisiei, ci a analizat modalitatea de formare a actului voliţional care a stat la baza emiterii actului juridic, apreciind că voinţa reclamantului nu a fost liber exprimată, ci a constituit rezultatul unor constrângeri obiective şi insurmontabile, pe care le-a dedus din circumstanţe factuale reţinute pe baza probatoriului administrat în cauză.
Or, recurentul pârât nu a combătut raţionamentul instanţei de apel care a reţinut existenţa legăturii de cauzalitate între arestarea nedreaptă şi actul demisiei, considerând că eventualul prejudiciu ar fi putut subzista doar în cazul revocării din funcţie a reclamantului, instituţie similară ca efecte, unei încetări a raportului de muncă din iniţiativa angajatorului, respectiv concedierii. Însă, raportat la cele reţinute de instanţa de apel ca situaţie factuală, în sensul că alterarea voinţei reclamantului a fost determinată de consecinţele produse de arestarea ce s-a dovedit a fi nedreaptă asupra raporturilor de serviciu, demisia iniţiată în această conjunctură poate fi inclusă în lanţul cauzal al producerii prejudiciului pretins, motiv pentru care în mod corect s-a apreciat că actul demisiei nu reprezintă un impediment la acordarea despăgubirilor materiale.
La rândul său, invocând dispoziţiile art. 1385 C. civ., reclamantul a criticat întinderea acestor despăgubiri, susţinând că este îndreptăţit la acordarea lor pentru întreaga perioadă pentru care îi fusese conferit mandatul, în aplicarea art. 539 C. proc. pen., întrucât, după încetarea arestării preventive nu a mai existat posibilitatea reluării mandatului, Parlamentul desemnând o altă persoană care să ocupe funcţia deţinută. Consideră că nu sunt aplicabile, în acest context, dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. care doar exemplifică anumite tipuri de prejudicii.
Critica este nefondată.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că se poate dispune repararea prejudiciului doar în limitele legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat şi măsura privativă de libertate declarată ca fiind nejustificată (nedreaptă).
A apreciat că, după încetarea măsurii preventive, reclamantul nu a dovedit faptul că a fost lipsit efectiv de posibilitatea de a obţine venituri, dat fiind că ceea ce solicită pe această cale sunt despăgubirile materiale pentru privarea de libertate, neprezentând relevanţă, din această perspectivă, faptul că nu a exercitat în întregime mandatul acordat de Parlament.
Având în vedere că una dintre condiţiile pentru repararea prejudiciului material în cauză este aceea ca prejudiciul să fie cert, nu se poate aprecia, potrivit dispoziţiilor art. 1385 alin. (2) C. proc. civ., că, pentru intervalul de timp rămas, producerea lui a fost neîndoielnică. În condiţiile în care ceea ce s-a pretins prin acest capăt de cerere au fost despăgubiri de ordin material echivalente cu veniturile de care reclamantul a fost lipsit prin prestarea unei activităţi lucrative, acesta trebuia să demonstreze că, ulterior încetării aplicării măsurii privative de libertate şi în considerarea acesteia, a fost în imposibilitate de a obţine venituri din muncă, ceea ce potrivit constatărilor instanţei de apel nici nu a pretins şi nici nu a dovedit. Ca atare, pentru această perioadă, prejudiciul nu are un caracter cert.
Prin urmare, vor fi respinse criticile conţinute în ambele recursuri referitoare la legalitatea stabilirii despăgubirilor materiale în forma dispusă de instanţa de apel.
Invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât susţine şi neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea daunelor morale, considerând că nu există un prejudiciul moral susceptibil a fi acoperit.
Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a indicat criteriile de evaluare a prejudiciului moral ca fiind consecinţele negative suferite de reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv durata arestării (6 luni), calitatea reclamantului la momentul luării măsurii privative de libertate (preşedintele ASF), compromiterea imaginii pe care reclamantul o avea în societate, dezechilibrul emoţional produs acestuia, şocul asupra soţiei şi fiicelor sale, afectarea stării de sănătate pe perioada detenţiei, dar şi reţinând, pe de altă parte, faptul că reclamantul este membru în Consiliul de administraţie al BNR, ceea ce a însemnat că afectarea imaginii publice a acestuia la momentul luării măsurii privative de libertate a fost una temporară, în prezent fiindu-i recunoscută calificarea profesională, instanţa de apel a apreciat că suma de 75.000 RON (echivalent a aproximativ 15.000 euro) este de natură a reprezenta o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica din punct de vedere pecuniar prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea injustă de libertate.
Instanţa de recurs constată că la judecata în apel au fost indicate criteriile de evaluare a prejudiciului moral şi au fost identificate circumstanţe factuale încadrabile în aceste criterii.
Câtă vreme recurentul nu a criticat aplicarea greşită a legii, ci reţinerea unor circumstanţe factuale subsumate unei suferinţe morale, condiţia existenţei prejudiciului moral, ca element al răspunderii civile delictuale, nu poate fi înlăturată în recurs, întrucât acele circumstanţe nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac ce are în vedere exclusiv corecta interpretare şi aplicare a textului de lege unei situaţii de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului.
Prin urmare, critica recurentului pârât nu poate fi valorificată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursurile declarate în cauză.
Sursa informației: www.scj.ro.
