Drepturile animalelor și drepturile omului

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

1.Corelarea la nivel teoretic a celor două categorii de drepturi

De-a lungul timpului, cu greu s-a conștientizat faptul că lumea animală este complement indispensabil și vital al celei umane. De aceea, nu putem vorbi de drepturile omului decât în măsura în care recunoaștem că acestea  sunt inextricabil determinate de abordarea umană la care  ne raportăm la ființele cu care împărțim planeta Pământ^[1].

Astfel s-a configurat noțiunea de Drepturile animalelor,  conform căreia intereselor de bază ale animalelor ar trebui să li se acorde considerare similară intereselor ființelor umane^[2]. Susținătorii acestor drepturi  abordează cauza din diferite puncte de vedere filozofice, dar cad de acord că animalele trebuie văzute ca persoane legale și membre ale comunității morale, nu ca proprietăți având  propriile simțiri, dorințe și nevoi.^[3]

Drumul până aici  fost lung, numai dacă ne gândim că o minte luminată,  precum Rene Descartes, scria că ființele non-umane “ nu sunt decât automata complexe, fără suflete, minți sau rațiune. Ele pot vedea, aude și atinge, dar nu sunt, în niciun fel, conștiente și nu sunt capabile de a suferi sau simți durere^[4]”

Abia mai târziu, Charles Darwin, care  revoluționat radical modul în care oamenii și-au văzut relația cu alte specii, a subliniat  nu numai că ființele umane au o rudenie directă cu alte animale, dar acestea din urmă au viață socială, mentală și morală. Totodată, el a susținut că „Nu există nicio diferență fundamentală între om și mamiferele superioare din facultățile lor mintale”, atribuind animalelor puterea rațiunii, luarea deciziilor, memoria, simpatia și imaginația^[5].

Identificarea totală o realizează Friedrich Nietzsche (1844–1900) care, în scrierile sale, el vorbește despre ființa umană ca un animal. La rândul său, Albert Schweitzer (1875-1965), atrăgea atenția că până când omul nu își extinde cercul de compasiune pentru toate lucrurile vii, el nu va găsi el însuși pacea.

Teoria și practica drepturilor omului recunosc individul ca subiect central al demersurilor autorităților publice, acesta fiind titularul indiscutabil al prerogativelor fundamentale care se impun erga omnes și implică ranforsare din partea statului. Reiterând teza dreptului natural conform căreia oamenii au drepturi în virtutea umanității lor, domeniul drepturilor omului prezintă multiple incertitudini în privința posibilități recunoașterii, în favoarea animalelor, a unor drepturi de sine stătătoare.

Principala incertitudine care planează asupra recunoașterii drepturilor animalelor ca arie tematică autonomă, circumscrisă domeniului mai vast al drepturilor omului, rezidă în identificarea unei legitimități etice și a unei logici juridice în favoarea acestora. Respectiv, cum poate fi aplicată definiția clasică a dreptului în virtutea căreia acesta este asociat unei posibilități oferite individului de a adopta o anumită conduită în acord cu propria conștiință unei categorii biologice aparte, a cărei conștiință de sine, aptitudine cognitivă și emoțională sunt (cel puțin!) chestionate.

O perspectivă pertinentă de abordare a acestei problematici este avansată de autorul Cass R. Sunstein care în lucrarea The rights of animals construiește următorul raționament: dacă înțelegem dreptul ca fiind posibilitatea acordată oricărei ființe de a fi ocrotită de un rău – posibilitate care prezintă în mod corelativ obligația statului de a oferi protecția necesară printr-un cadru normativ articulat, atunci această posibilitate se cuvine a fi interpretată atât în favoarea oamenilor cât și în favoarea animalelor dat fiind faptul că ambele categorii sunt vulnerabile în fața dezastrelor.^[6]

Astfel, protecția juridică a animalelor se justifică prin protecția acestora de orice rău sau daună – aspect transpus în reglementările juridice regionale și internaționale prin conceptul bunăstarea animalelor.

În ultimii zeci de ani, în legislațiile multor state au fost introduse interdicții privind utilizarea animalelor pentru experimente medicale sau în alte scopuri.

Dar, există voci tot puternice care consideră că drepturile animalelor ar trebui să fie universalizate pentru a avea efect într-un cadru globalizat. Ca atare, “Drepturile animalelor ar completa drepturile omului, nu în ultimul rând deoarece îngrădirea ierarhiei speciilor, așa cum se manifestă în negarea drepturilor animalelor, în multe cazuri scuză lipsa respectării drepturilor omului”^[7].

Ideea principală, subliniată în doctrină,  este aceea conform căreia animalele non-umane sunt „subiecți ai vieții” și ca atare sunt purtători de drepturi. Deoarece drepturile morale ale oamenilor se bazează pe deținerea lor de anumite abilități cognitive și pentru că aceste abilități sunt deținute de cel puțin unele animale non-umane, astfel de animale trebuie să aibă aceleași drepturi morale ca și oamenii.^[8]

Alți autori s-au întrebat de ce, în mod tradițional, drepturile  fundamentale astfel cum au fost ele prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului au fost limitate la oameni? Răspunsul la care au ajuns constă într-un singur cuvânt: „inherency”. Prima teză a Declarației Universale se referă la „recunoașterea demnității inerente (…) a tuturor membrilor familiei umane.” Drepturile omului s-au bazat în mare parte pe conceptul de drept natural – noțiunea că, în virtutea capacității lor unice de a raționa sau de a experimenta libertatea, ființele umane sunt în mod automat – inerent – creaturi ale demnității și ale valorii, diferite de toate celelalte ființe simțitoare. Aceasta însemna că suferința umană era mai rea decât suferința altor creaturi și că numai ființele umane puteau revendica drepturi prin care să o combată.

Pe de altă parte, Preambulul Declarației clarifică, de asemenea, că drepturile ar trebui să fie susținute din motive pragmatice, de exemplu, pentru a evita „actele barbare care au indignat conștiința omenirii” sau pentru a face „rebeliunea inutilă împotriva tiraniei și a opresiunii”. De aceea, în măsura în care dorim să trăim într-o societate în care animalele nu sunt supuse „actelor barbare”, este bine să dorim să le extindem cel puțin un set modest și adaptat de drepturi^[9].

Totuși, așa cum s-a opinat, drepturile implică obligații, iar apariția mișcării drepturilor animalelor este apreciată ca fiind  „cea mai ciudată mutare culturală în viziunea liberală a lumii”, iar ideea drepturilor și responsabilităților fiind specifică  condiției umane nu are sens să o răspândim dincolo de specia proprie^[10].

Pe de altă parte, diverșii autori par să fie de acord că temeiul protecției și acordării de drepturi animalelor este sensibilitatea (sentience în engleză) acestora, asemănătoare cu cea a oamenilor, înțeleasă ca fiind capacitatea animalelor de a experimenta stări plăcute, cum ar fi bucuria, și stări neplăcute, și anume durerea și frica ș.a.^[11]

Demnitatea animalelor este un concept cheie atunci când vorbim de drepturile animalelor și – deși se comportă aidoma unui concept de claritate flexibilă – reprezintă, în opinia noastră, o noțiune adecvată pentru a explicita rațiunea avută în vedere la elaborarea de norme care privesc interzicerea actelor susceptibile de a provoca animalelor suferințe inutile. Argumentația noastră se fundamentează pe teza conform căreia demnitatea animală derivă din conștiința de sine; deși filosofia stoică recunoaște aptitudinea demnității ca fiind în strânsă corelație cu autonomia morală și, implicit, cu abilitatea ființei umane de a resimți rațional conștiința propriei existențe, ^[12] demnitatea animală se regăsește în capacitatea ființei biologice non-umane de a resimți prin suferință sau bunăstare propria existență. Cu alte cuvinte, demnitatea animalelor se raportează la instinct și la modul în care acestea descoperă lumea prin instrumentarea stărilor dominatoare ale ființei în timp ce demnitatea umană se raportează la conștiința de sine a individului, la conștientizarea statutului supraordonat pe care individul îl reclamă în societate și a drepturilor corelative acestui statut. Prin cuantificarea celor două repere este clar că raționalizarea implică o cogniție superioară prin comparație cu acțiunea instinctuală ceea ce conduce la concluzia incongruenței dintre demnitatea umană și cea animală. Incongruența nu este de natură să nege existența demnității animale însă subliniază inegalitatea dintre cele două categorii.

Pe de altă parte, conceptul demnității animale nu este statornic înlăuntrul speciei: această observație se bazează pe faptul că normele analizate interzic tratamentul crud în relația cu animalele domestice de companie sau cu animalele domestice utilizate în scopuri agricole. Cazul animalelor sălbatice este atipic deoarece, după cum am antamat în rândurile de mai sus, protecția acestora este reflectată în legislație ca element conex protecției mediului înconjurător și, în special, ca element care vizează protecția faunei aflată în pericol de dispariție.

Faptul biologic de a fi în viață reprezintă justificarea cea mai frustă a demnității umane și a demnității animale. În jurul conceptului demnității se justifică orice tentativă de a decela categorii autonome de drepturi. Incongruența identificată în raporturile dintre demnitatea umană și demnitatea animală produce, ipso factum, inegalități în evaluarea corelației dintre drepturile omului și drepturile animalelor: individul este demn prin conștiință de sine și rațiune – fapt care generează responsabilitatea pentru propria autonomie de acțiune; această responsabilitate este afirmată inclusiv în relația cu animalele – a căror demnitate ”precară”, de factură instinctuală, se fundamentează pe stimul și reacție. Aflat la momentul prezent în formă programatică, cadrul documentelor internaționale adoptat în materia drepturilor animalelor atrage atenția asupra limitărilor impuse demnității animale: existența unui interes superior, justificat de protecția umanității. În consecință în relația drepturile omului-drepturile animalelor, individul este bi-funcțional fiind atât subiectul pasiv al realizării drepturilor animalelor, acestuia revenindu-i principalele obligații de protecție  cât și subiectul activ al propriilor prerogative care decurg din natura și demnitatea recunoscute pe cale legală.

---