Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
190 views
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Cu titlu preliminar, se constată că, deşi recurenta-reclamantă a invocat în mod expres doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs a formulat şi critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că prima instanţă a făcut aprecieri cu caracter general cu privire la susţinerile sale, fără a argumenta, în condiţiile tezei finale ale literei b) alin. (1) al art. 425 din C. proc. civ., care sunt motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei.
Examinând hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare şi a argumentelor inserate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a răspuns tuturor susţinerilor reclamantei şi, mai mult, nu a răspuns unor argumente esenţiale din cererea de chemare în judecată.
Astfel, prima instanţă nu a răspuns argumentelor referitoare la faptul că până la comunicarea procesului-verbal, reclamanta nu a fost înştiinţată cu privire la faptul că certificatul de conformitate nu are toate anexele obligatorii conform Ordinului nr. 181 din 22 iulie 2011, emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 65/2010 pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare, de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control; că prin apariţia organismelor de certificare, Statul îşi deleagă atribuţiile, dar îşi şi asumă obligaţia de a verifica dacă aceste organisme îşi execută obligaţiile în conformitate cu regulile modificte anual de către Ministerul Agriculturii; că organismul de certificare, aflat sub supravegherea şi cu delegarea de competenţe de către MADR, este răspunzător de legalitatea actelor emise şi de efectele produse de acestea, dacă se constată că sunt neconforme cu normele legale ce reglementează activitatea de certificare; că lipsa de legalitate a celor două acte administrative atacate rezidă şi în lipsa individualizării creanţei bugetare pentru fiecare dintre neregularităţile stabilite în sarcina sa.
De asemenea, prima instanţă nu a răspuns susţinerilor reclamantei referitoare la faptul că prin Ordinul nr. 181 din 16 august 2012, emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică se precizează cine are atribuţiuni în ceea ce priveşte autorizarea şi controlul organismelor de inspecţie şi certificare, reclamanta făcând referire în mod expres la art. 1 alin. (4), (5) şi art. 3 alin. (1) lit. j) din acest ordin. Astfel, acest din urmă text de lege prevede că „În vederea aprobării, organismul candidat depune, până la data de 1 decembrie, la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – structura cu atribuţii în elaborarea politicilor în domeniul agriculturii ecologice următoarele documente: (…) j) copii ale modelelor documentelor utilizate de organismul de inspecţie şi certificare”.
Totodată, se constată că instanţa de fond nu a analizat nici argumentul invocat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată referitor la lipsa individualizării creanţei bugetare pentru fiecare dintre neregularităţile stabilite în sarcina sa.
Mai mult, se constată că este fondată susţinerea recurentei-reclamante în sensul că textul art. 7 alin. (5 indice 1) din O.U.G. nr. 125/2006, potrivit căruia „Responsabilitatea privind valabilitatea şi legalitatea documentelor menţionate la alin. (5) aparţine fermierului şi/sau autorităţii care a emis/atestat aceste documente, după caz”, a fost introdus prin O.U.G. nr. 26/2014, motiv pentru care se impunea ca instanţa de fond să reţină forma în vigoare a legii la data emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare.
De altfel, instanţa de fond a citat acest articol incomplet, reţinând în mod greşit că potrivit textului de lege evocat, responsabilitatea ar aparţine doar fermierului, nu şi autorităţii care a emis/atestat aceste documente, deşi norma respectivă stabileşte că responsabilitatea poate aparţine oricăreia dintre aceste entităţi.
Or, în lipsa unui răspuns pertinent şi fondat cu privire la toate argumentele pertinente din cererea de chemare în judecată nu se poate considera că sentinţa atacată răspunde cerinţei privind motivarea soluţiilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti, respectiv aceasta nu poate răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest mod, s-a încălcat principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., reclamanta înţelegând să învestească instanţa cu soluţionarea unei cereri, ale cărei argumente nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:
„b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară, constituind o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că „dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat”, iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.
În acest mod, a fost încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamant, urmând să analizeze toate criticile aduse de recurenta-reclamantă hotărârii recurate.
În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4521 din 6 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Sursa informației: www.scj.ro.
