Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
298 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 59/RC/2020
NCPP: art. 297 alin. (1), art. 433, art. 438 alin. (1), art. 447; NCP: art. 16 alin. (1) lit. b), art. 75 alin. (2) lit. b), art. 297; L. nr. 78/2000: art. 132
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În speţă, inculpatul A. a invocat, sub un prim aspect, cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Cu privire la primul motiv de recurs în casaţie invocat, Înalta Curte reţine că din cuprinsul cererii, rezultă că susţinerile inculpatului A. subsumate noţiunii de aplicare greşită a legii şi nerespectarea normei de incriminare sunt raportate de apărarea recurentului inculpat la conţinutul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia, în opinia apărării, fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu este prevăzută de legea penală, şi nu se poate reţine în sarcina sa infracţiunea prevăzută de art. 297 C. pen. atunci când au fost încălcate doar dispoziţiile Regulamentului de organizare şi funcţionare al Administraţiei Publice Locale, aprobat printr-o hotărâre a Consiliului local.
Cu privire la această critică, Înalta Curte reaminteşte că, prin decizia anterior menţionată, instanţa de control constituţional a statuat că în respectarea principiului legalităţii incriminării doar legiuitorul primar poate stabili conduita, pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancţiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă).
În esenţă, instanţa de control constituţional a reţinut că orice acuzaţie având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepţiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislaţia primară, legi şi ordonanţe simple sau de urgenţă.
Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă, Înalta Curte constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpatul fiind condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislaţiei primare.
În cauză, hotărârea de condamnare enumeră dispoziţiile încălcate de inculpat, respectiv dispoziţii legale cuprinse în O.G. nr. 71/2002, care impuneau inculpatului A. să nu dispună asfaltarea terenului întrucât acesta nu se afla în proprietatea Municipiului Piteşti, precum şi obligaţia de a administra, gestiona şi exploata numai în interes local bunurile din domeniul public şi privat al Municipiului Piteşti.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.
Un alt aspect invocat de recurentul inculpat în susţinerea cererii de recurs în casaţie vizează împrejurarea că soluţia de condamnare pronunţată de instanţa de apel nu a avut la bază administrarea unui nou probatoriu, ci s-a fundamentat doar pe reaprecierea probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a judecăţii în faţa instanţei de fond, probe ce au condus la o soluţie de achitare pronunţată de Tribunalul Argeş.
În acest context, cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte pronunţarea unei soluţii de condamnare succesiv achitării, instanţa aminteşte că modalitatea de reapreciere a probelor administrate în faze anterioare ale procesului penal, cu consecinţa condamnării direct în calea de atac, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (CEDO).
În acest sens, Înalta Curte are în vedere practica bogată a Curţii Europene (Curtea EDO) şi jurisprudenţa dezvoltată în considerarea acestui aspect, inclusiv cea naţională prin care s-a constatat că stabilirea vinovăţiei pe baza probelor ce au fost suficiente pentru a-i determina pe judecătorii primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei este contrară cerinţelor unui proces echitabil: cauza Potoroc c. României, cauza Mischie c. României, cauza Manolachi c. României, cauza Hogea c. României, cauza Hanu c. României, cauza Moinescu c. României, cauza Mircea c. României, cauza Spînu c. României, cauza Dănilă c. României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S.P., Decizia nr. 3757 din 16 noiembrie 2012, ds. 2216/99/2011, pe site Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; ICCJ, SP, Decizia nr. 3223 din 22 octombrie 2013, ds. 9111/62/2011, pe site Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În jurisprudenţa sa, Curtea EDO a arătat care sunt exigenţele respectării dreptului la un proces echitabil în ipoteza particulară a pronunţării condamnării succesiv achitării, faţă de acelaşi inculpat, direct în calea de atac.
În cauza Dănilă împotriva României (cererea nr. x/00), hotărârea din 8 martie 2007, CEDO a reţinut că, deşi Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentinţe care făcuse obiectul unui apel, trebuia să procedeze la propria apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, în calea de atac, când se statuează asupra unor aspecte de fapt şi de drept, trebuie să se evalueze în ansamblu chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, prin administrare directă, nemijlocită, de probe. CEDO a conchis, şi în această cauză, în sensul că soluţia de condamnare a reclamantului, pronunţată fără ca acesta din urmă să fie audiat în persoană şi mai ales după achitarea de cele două jurisdicţii inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) al Convenţiei.
Când unei instanţe de control judiciar i se devoluează cauza în fapt şi în drept, aceasta trebuie să analizeze în ansamblul său chestiunea vinovăţiei şi nu poate, din motive de echitate ale procesului, să decidă asupra acestor aspecte fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal. Instanţa de apel pentru o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei, trebuie să administreze probe, urmând fie să decidă menţinerea soluţiei de achitare, fie să pronunţe o hotărâre de condamnare (pg. 49, Cauza Mircea împotriva României, cererea nr. x/20 hotărârea din 29 martie 2007).
Evaluând cauza prin prisma acestor coordonate teoretice, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la administrarea unui probatoriu care, în final, coroborat cu probele existente la dosarul cauzei, a condus la stabilirea vinovăţiei inculpatului.
Astfel, prin încheierea din data de 3 decembrie 2018, instanţa de apel a admis cererea formulată de procuror şi a încuviinţat proba constând în reaudierea martorilor ce au fost audiaţi în faţa instanţei de fond; a admis proba cu înscrisuri solicitată de reprezentantul Ministerului Public şi de asemenea, a luat act că cei doi inculpaţi şi-au rezervat dreptul la tăcere în faţa instanţei de apel.
Ulterior, la termenul din data de 31 ianuarie 2019, având în vedere că în cauză s-a dispus o hotărâre de achitare cu privire la cei doi intimaţi inculpaţi, dar şi dispoziţiile procesual penale care impun instanţei să administreze toate depoziţiile pe care s-a întemeiat soluţia de achitare, a procedat la reaudierea martorilor M., D., F. . La termenul din data de 19 februarie 2019, au fost reaudiaţi martorii J. Cristian, G., K., O. .
Mai mult, Înalta Curte constată că la termenul de judecată din data de 19 martie 2019 au fost reaudiaţi martorii L., I., E. şi a fost administrată proba cu înscrisuri de către inculpatul B..
În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă şi jurisprudenţa constantă în materia condamnării succesiv achitării, sens în care a depus eforturi în vederea readministrării probatoriului pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare.
Mai mult, instanţa de apel a pus în vedere inculpaţilor că au dreptul de a da declaraţie în faţa instanţei de apel, iar aceştia au uzat de dreptul la tăcere.
Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a dispus condamnarea în calea de atac doar prin reaprecierea probatoriului administrat de instanţa de fond, ci a procedat la administrarea unui nou probatoriu. Ulterior, probatoriul administrat în faţa instanţei de apel coroborat cu probatoriul administrat în faţa instanţei de fond şi din faza de urmărire penală, a condus la evaluarea şi stabilirea vinovăţiei inculpaţilor în calea de atac.
Pentru considerentele anterior evocate, Înalta Curte constată că nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpaţilor, instanţa de apel constatând vinovăţia inculpaţilor în baza probatoriului administrat în apel, în fond şi a probatoriului administrat în faza de urmărire penală.
Referitor la jurisprudenţa depusă de apărătorul recurentului inculpat la termenul din data de 14 februarie 2020, în susţinerea acestui caz de casare, respectiv Decizia nr. 203/RC din data de 6 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte, instanţa constată că dispoziţiile acesteia nu sunt incidente în cauza de faţă, întrucât decizia menţionată vizează exclusiv situaţia în care instanţa de apel a dispus o soluţie de condamnare, după achitarea dispusă de instanţa de fond, urmare a reaprecierii probatoriului administrat în fazele anterioare ale procesului penal, fără a proceda la o readministrare a acestuia.
Un alt motiv al recursului în casaţie vizează nelegalitatea pedepsei aplicate de instanţa de apel, întrucât există o cauză justificativă de neimputabilitate, care constă în eroarea în care s-a aflat inculpatul în momentul săvârşirii faptei şi anume, nu a cunoscut situaţia juridică a străzii, fiind ferm convins că aceasta face parte din domeniul public şi astfel apare ca fiind legală executarea lucrărilor de asfaltare de către şi din fondurile ADP Piteşti.
Înalta Curte constată că susţinerile inculpatului nu pot fi verificate pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că „fapta nu este prevăzută de legea penală”, cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. (Decizia penală nr. 394/RC din data de 8 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
De altfel, se observă că argumentele apărării invocate vizează chestiuni de fapt şi tind la o reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a concluzionat că atitudinea psihică a inculpatului a fost una specifică, cel puţin, intenţiei indirecte, însă, aşa cum s-a arătat anterior, o atare analiză excede limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În aceste condiţii, Înalta Curte, raportându-se la situaţia de fapt stabilită cu caracter definitiv de instanţa de apel, constată că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, respectiv ale infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.
Aşadar, a solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea hotărârii prin raportare la particularităţile speţei, ci înseşi particularităţile în discuţie, ceea ce excedează scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 C. proc. pen.. (Decizia 222/RC din data de 20 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 531/A din data de 6 iunie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Sursa informației: www.scj.ro.
