Recursul în casație. Asigurarea echilibrului între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat (NCP, NCPP, L. nr. 78/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 59/RC/2020

NCPP: art. 297 alin. (1), art. 433, art. 438 alin. (1), art. 447; NCP: art. 16 alin. (1) lit. b), art. 75 alin. (2) lit. b), art. 297; L. nr. 78/2000: art. 132

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speță, inculpatul A. a invocat, sub un prim aspect, cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Cu privire la primul motiv de recurs în casație invocat, Înalta Curte reține că din cuprinsul cererii, rezultă că susținerile inculpatului A. subsumate noțiunii de aplicare greșită a legii și nerespectarea normei de incriminare sunt raportate de apărarea recurentului inculpat la conținutul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, potrivit căreia, în opinia apărării, fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu este prevăzută de legea penală, și nu se poate reține în sarcina sa infracțiunea prevăzută de art. 297 C. pen. atunci când au fost încălcate doar dispozițiile Regulamentului de organizare și funcționare al Administrației Publice Locale, aprobat printr-o hotărâre a Consiliului local.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reamintește că, prin decizia anterior menționată, instanța de control constituțional a statuat că în respectarea principiului legalității incriminării doar legiuitorul primar poate stabili conduita, pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancțiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanțe și ordonanțe de urgență).

În esență, instanța de control constituțional a reținut că orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislația primară, legi și ordonanțe simple sau de urgență.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare.

În cauză, hotărârea de condamnare enumeră dispozițiile încălcate de inculpat, respectiv dispoziții legale cuprinse în O.G. nr. 71/2002, care impuneau inculpatului A. să nu dispună asfaltarea terenului întrucât acesta nu se afla în proprietatea Municipiului Pitești, precum și obligația de a administra, gestiona și exploata numai în interes local bunurile din domeniul public și privat al Municipiului Pitești.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.

Un alt aspect invocat de recurentul inculpat în susținerea cererii de recurs în casație vizează împrejurarea că soluția de condamnare pronunțată de instanța de apel nu a avut la bază administrarea unui nou probatoriu, ci s-a fundamentat doar pe reaprecierea probelor administrate în cursul urmăririi penale și a judecății în fața instanței de fond, probe ce au condus la o soluție de achitare pronunțată de Tribunalul Argeș.

În acest context, cu titlu prealabil, în ceea ce privește pronunțarea unei soluții de condamnare succesiv achitării, instanța amintește că modalitatea de reapreciere a probelor administrate în faze anterioare ale procesului penal, cu consecința condamnării direct în calea de atac, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (CEDO).

În acest sens, Înalta Curte are în vedere practica bogată a Curții Europene (Curtea EDO) și jurisprudența dezvoltată în considerarea acestui aspect, inclusiv cea națională prin care s-a constatat că stabilirea vinovăției pe baza probelor ce au fost suficiente pentru a-i determina pe judecătorii primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației este contrară cerințelor unui proces echitabil: cauza Potoroc c. României, cauza Mischie c. României, cauza Manolachi c. României, cauza Hogea c. României, cauza Hanu c. României, cauza Moinescu c. României, cauza Mircea c. României, cauza Spînu c. României, cauza Dănilă c. României, Înalta Curte de Casație și Justiție, S.P., Decizia nr. 3757 din 16 noiembrie 2012, ds. 2216/99/2011, pe site Înalta Curte de Casație și Justiție; ICCJ, SP, Decizia nr. 3223 din 22 octombrie 2013, ds. 9111/62/2011, pe site Înalta Curte de Casație și Justiție.

În jurisprudența sa, Curtea EDO a arătat care sunt exigențele respectării dreptului la un proces echitabil în ipoteza particulară a pronunțării condamnării succesiv achitării, față de același inculpat, direct în calea de atac.

În cauza Dănilă împotriva României (cererea nr. x/00), hotărârea din 8 martie 2007, CEDO a reținut că, deși Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentințe care făcuse obiectul unui apel, trebuia să procedeze la propria apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, în calea de atac, când se statuează asupra unor aspecte de fapt și de drept, trebuie să se evalueze în ansamblu chestiunea vinovăției sau nevinovăției, prin administrare directă, nemijlocită, de probe. CEDO a conchis, și în această cauză, în sensul că soluția de condamnare a reclamantului, pronunțată fără ca acesta din urmă să fie audiat în persoană și mai ales după achitarea de cele două jurisdicții inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) al Convenției.

Când unei instanțe de control judiciar i se devoluează cauza în fapt și în drept, aceasta trebuie să analizeze în ansamblul său chestiunea vinovăției și nu poate, din motive de echitate ale procesului, să decidă asupra acestor aspecte fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal. Instanța de apel pentru o apreciere completă a problemei vinovăției sau nevinovăției, trebuie să administreze probe, urmând fie să decidă menținerea soluției de achitare, fie să pronunțe o hotărâre de condamnare (pg. 49, Cauza Mircea împotriva României, cererea nr. x/20 hotărârea din 29 martie 2007).

Evaluând cauza prin prisma acestor coordonate teoretice, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la administrarea unui probatoriu care, în final, coroborat cu probele existente la dosarul cauzei, a condus la stabilirea vinovăției inculpatului.

Astfel, prin încheierea din data de 3 decembrie 2018, instanța de apel a admis cererea formulată de procuror și a încuviințat proba constând în reaudierea martorilor ce au fost audiați în fața instanței de fond; a admis proba cu înscrisuri solicitată de reprezentantul Ministerului Public și de asemenea, a luat act că cei doi inculpați și-au rezervat dreptul la tăcere în fața instanței de apel.

Ulterior, la termenul din data de 31 ianuarie 2019, având în vedere că în cauză s-a dispus o hotărâre de achitare cu privire la cei doi intimați inculpați, dar și dispozițiile procesual penale care impun instanței să administreze toate depozițiile pe care s-a întemeiat soluția de achitare, a procedat la reaudierea martorilor M., D., F. . La termenul din data de 19 februarie 2019, au fost reaudiați martorii J. Cristian, G., K., O. .

Mai mult, Înalta Curte constată că la termenul de judecată din data de 19 martie 2019 au fost reaudiați martorii L., I., E. și a fost administrată proba cu înscrisuri de către inculpatul B..

În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere soluția de achitare pronunțată de prima instanță și jurisprudența constantă în materia condamnării succesiv achitării, sens în care a depus eforturi în vederea readministrării probatoriului pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare.

Mai mult, instanța de apel a pus în vedere inculpaților că au dreptul de a da declarație în fața instanței de apel, iar aceștia au uzat de dreptul la tăcere.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a dispus condamnarea în calea de atac doar prin reaprecierea probatoriului administrat de instanța de fond, ci a procedat la administrarea unui nou probatoriu. Ulterior, probatoriul administrat în fața instanței de apel coroborat cu probatoriul administrat în fața instanței de fond și din faza de urmărire penală, a condus la evaluarea și stabilirea vinovăției inculpaților în calea de atac.

Pentru considerentele anterior evocate, Înalta Curte constată că nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpaților, instanța de apel constatând vinovăția inculpaților în baza probatoriului administrat în apel, în fond și a probatoriului administrat în faza de urmărire penală.

Referitor la jurisprudența depusă de apărătorul recurentului inculpat la termenul din data de 14 februarie 2020, în susținerea acestui caz de casare, respectiv Decizia nr. 203/RC din data de 6 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte, instanța constată că dispozițiile acesteia nu sunt incidente în cauza de față, întrucât decizia menționată vizează exclusiv situația în care instanța de apel a dispus o soluție de condamnare, după achitarea dispusă de instanța de fond, urmare a reaprecierii probatoriului administrat în fazele anterioare ale procesului penal, fără a proceda la o readministrare a acestuia.

Un alt motiv al recursului în casație vizează nelegalitatea pedepsei aplicate de instanța de apel, întrucât există o cauză justificativă de neimputabilitate, care constă în eroarea în care s-a aflat inculpatul în momentul săvârșirii faptei și anume, nu a cunoscut situația juridică a străzii, fiind ferm convins că aceasta face parte din domeniul public și astfel apare ca fiind legală executarea lucrărilor de asfaltare de către și din fondurile ADP Pitești.

Înalta Curte constată că susținerile inculpatului nu pot fi verificate pe calea recursului în casație, întrucât dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că „fapta nu este prevăzută de legea penală”, cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Ca atare, din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. (Decizia penală nr. 394/RC din data de 8 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

De altfel, se observă că argumentele apărării invocate vizează chestiuni de fapt și tind la o reevaluare a conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că atitudinea psihică a inculpatului a fost una specifică, cel puțin, intenției indirecte, însă, așa cum s-a arătat anterior, o atare analiză excede limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În aceste condiții, Înalta Curte, raportându-se la situația de fapt stabilită cu caracter definitiv de instanța de apel, constată că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, respectiv ale infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.

Așadar, a solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea hotărârii prin raportare la particularitățile speței, ci înseși particularitățile în discuție, ceea ce excedează scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 și art. 447 C. proc. pen.. (Decizia 222/RC din data de 20 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 531/A din data de 6 iunie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Sursa informației: www.scj.ro.