Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
479 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 113/2020
NCP: art. 87 alin. (1), art. 93 alin. (2) lit. d); Constituția Romaniei: art. 25
Cu titlu preliminar, Înalta Curte va determina coordonatele normative aplicabile în cauză, respectiv: dispoziţiile art. 87 alin. (1) C. pen., dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare; alin. (2) al aceluiaşi text de lege prevede că instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Aşadar, dispoziţiile legale anterior menţionate prevăd posibilitatea modificării condiţiilor de executare a pedepsei suspendate, în sensul impunerii unor noi obligaţii, sporirii sau diminuării condiţiilor de executare a celor existente, sau încetarea executării unora dintre obligaţii, dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care să justifice modificarea condiţiilor de executare şi totodată prin schimbarea dispusă să se asigure condamnatului şanse mai mari de îndreptare. Referitor la schimbarea condiţiilor de executare, în cazul pedepsei a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, este esenţial ca pe parcursul termenului de supraveghere să survină motive care să conducă la concluzia că unele din obligaţiile impuse iniţial nu mai sunt necesare.
În atare condiţii, în prezenta cauză, Înalta Curte urmează a analiza dacă în legătură cu obligaţia de a nu părăsi teritoriul ţării, fără acordul instanţei, impusă condamnatului A. prin hotărârea de condamnare definitivă (Sentinţa penală nr. 143 din 06.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 171/A din 14.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), au apărut temeiuri care să conducă la concluzia că această obligaţie nu mai este necesară.
În analiza demersului menţionat, instanţa reţine că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă consecinţa unei soluţii de condamnare la pedeapsa închisorii, atunci când instanţa apreciază că scopul pedepsei închisorii poate fi atins şi fără executarea acesteia, în regim de detenţie. Totodată, instanţa are în vedere că individualizarea pedepsei, în modalitatea suspendării executării acesteia sub supraveghere, decurge din încrederea acordată condamnatului că, aflat sub influenţa unor măsuri de supraveghere, o perioadă de timp, scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia.
Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere totuşi că obligaţiile şi măsurile de supraveghere impuse prin hotărârea de condamnare nu au caracter fix, legiuitorul prevăzând posibilitatea, ca în ipoteza intervenirii unor schimbări care nu existau la momentul luării hotărârii de condamnare, instanţa de judecată să efectueze o nouă individualizare asupra conţinutului supravegherii pedepsei a cărei executare a fost suspendată.
Evaluând contestaţia formulată de condamnatul A., prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a situaţiei evocate în cuprinsul cererii, Înalta Curte apreciază că nu există motive diferite de cele avute în vedere de instanţa de judecată la momentul la care a impus, pe parcursul termenului de supraveghere de 4 ani, respectarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul ţării, fără acordul instanţei.
Argumentele invocate de persoana condamnată în cuprinsul contestaţiei, respectiv că se află într-o uniune consensuală cu o persoană având dublă cetăţenie, română şi moldoveană, şi este necesară deplasarea sa în străinătate pentru a-şi vizita socrii, nu sunt de natură să justifice înlăturarea obligaţiei prevăzută de art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., întrucât condamnatul are posibilitatea ca ori de câte ori consideră necesar, să se adreseze judecătorului cu cerere motivată de părăsire temporară a teritoriului ţării.
Mai mult, Înalta Curte consideră că nu poate constitui temei pentru înlăturarea unei obligaţii impuse în hotărârea de condamnare nici împrejurarea că persoana condamnată a avut o conduită conformă programului de supraveghere stabilit în sarcina sa; finalizarea executării orelor de muncă neremunerată în folosul comunităţii ori executarea în mod corespunzător a obligaţiilor ce îi revin condamnatului A. în cadrul supravegherii, ţin de esenţa acestei măsuri, deoarece nerespectarea acestora ar fi putut conduce la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Aşadar, motivele invocate nu pot constitui temeiuri pentru încetarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul naţional, fără încuviinţarea instanţei, deoarece s-ar ignora toate considerentele ce au fundamentat procesul deliberativ ce a condus la stabilirea pedepsei, a modalităţii de executare şi a obligaţiilor impuse.
În ceea ce priveşte susţinerea contestatorului condamnat, potrivit căreia prin obligaţia de a nu părăsi teritoriul ţării are loc o ingerinţă în dreptul acestuia la viaţă privată, instanţa reţine că această critică este neîntemeiată, câtă vreme contestatorul nu a indicat şi justificat cum obligaţia criticată interferează cu dreptul acestuia la viaţă privată, în sensul art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, chiar dacă noţiunea de „viaţă privată” este una largă, ce nu necesită o definiţie exhaustivă (Cauza Calmanovici contra României, Cauza P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii), instanţa nu a identificat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum o măsură, ce e drept restrictivă de libertate, aduce atingere dreptului la viaţă privată şi, în consecinţă, nu poate efectua un examen al măsurii, din perspectiva art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la motivul invocat de contestator, potrivit căreia prin obligaţia de a nu părăsi teritoriul ţării are loc o ingerinţă în dreptul acestuia la liberă circulaţie, consacrat în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 25 din Constituţia României, de asemenea, Înalta Curte reţine că în cauza de faţă este neîntemeiat.
Astfel, potrivit art. 2 par. 2 şi 3 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Înalta Curte aminteşte că obligaţia de a nu părăsi teritoriul ţării impusă printr-o hotărâre de condamnare este prevăzută de lege şi constituie totodată o măsură necesară într-o societate democratică, pentru prevenirea faptelor penale, scopul pedepsei fiind între altele prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
De altfel, din perspectiva restrângerii dreptului contestatorului de a părăsi teritoriul ţării, Înalta Curte reţine că interdicţia impusă nu are caracter absolut, ci este doar supusă aprecierii instanţei de judecată, în condiţiile Legii nr. 253/2013.
Obligaţia impusă condamnatului de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei, a fost luată în considerarea infracţiunii săvârşite de inculpat şi reprezintă o garanţie în plus, instituită pe o durată limitată (de patru ani) şi fără a fi restrictivă absolut -deoarece condamnatul poate cere permisiunea părăsirii temporare, pentru motive punctuale, întemeiate- a satisfacerii exigenţelor scopului pedepsei care trebuie să asigure reinserţia viitoare, pozitivă, efectivă, a condamnatului.
Prin urmare, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că nu sunt motive temeinic justificate de a înlătura obligaţia impusă condamnatului, obligaţie ce a fost instituită ca o garanţie a efectivităţii pedepsei neprivative de libertate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 166/F din data de 13 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.
Sursa informației: www.scj.ro.
