Posibilitatea modificării condiţiilor de executare a pedepsei suspendate. Contestație respinsă ca nefondată (NCP, Constituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 113/2020

NCP: art. 87 alin. (1), art. 93 alin. (2) lit. d); Constituția Romaniei: art. 25

Cu titlu preliminar, Înalta Curte va determina coordonatele normative aplicabile în cauză, respectiv: dispozițiile art. 87 alin. (1) C. pen., dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse sporite de îndreptare; alin. (2) al aceluiași text de lege prevede că instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.

Așadar, dispozițiile legale anterior menționate prevăd posibilitatea modificării condițiilor de executare a pedepsei suspendate, în sensul impunerii unor noi obligații, sporirii sau diminuării condițiilor de executare a celor existente, sau încetarea executării unora dintre obligații, dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care să justifice modificarea condițiilor de executare și totodată prin schimbarea dispusă să se asigure condamnatului șanse mai mari de îndreptare. Referitor la schimbarea condițiilor de executare, în cazul pedepsei a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, este esențial ca pe parcursul termenului de supraveghere să survină motive care să conducă la concluzia că unele din obligațiile impuse inițial nu mai sunt necesare.

În atare condiții, în prezenta cauză, Înalta Curte urmează a analiza dacă în legătură cu obligația de a nu părăsi teritoriul țării, fără acordul instanței, impusă condamnatului A. prin hotărârea de condamnare definitivă (Sentința penală nr. 143 din 06.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 171/A din 14.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), au apărut temeiuri care să conducă la concluzia că această obligație nu mai este necesară.

În analiza demersului menționat, instanța reține că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă consecința unei soluții de condamnare la pedeapsa închisorii, atunci când instanța apreciază că scopul pedepsei închisorii poate fi atins și fără executarea acesteia, în regim de detenție. Totodată, instanța are în vedere că individualizarea pedepsei, în modalitatea suspendării executării acesteia sub supraveghere, decurge din încrederea acordată condamnatului că, aflat sub influența unor măsuri de supraveghere, o perioadă de timp, scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia.

Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere totuși că obligațiile și măsurile de supraveghere impuse prin hotărârea de condamnare nu au caracter fix, legiuitorul prevăzând posibilitatea, ca în ipoteza intervenirii unor schimbări care nu existau la momentul luării hotărârii de condamnare, instanța de judecată să efectueze o nouă individualizare asupra conținutului supravegherii pedepsei a cărei executare a fost suspendată.

Evaluând contestația formulată de condamnatul A., prin prisma dispozițiilor legale incidente și a situației evocate în cuprinsul cererii, Înalta Curte apreciază că nu există motive diferite de cele avute în vedere de instanța de judecată la momentul la care a impus, pe parcursul termenului de supraveghere de 4 ani, respectarea obligației de a nu părăsi teritoriul țării, fără acordul instanței.

Argumentele invocate de persoana condamnată în cuprinsul contestației, respectiv că se află într-o uniune consensuală cu o persoană având dublă cetățenie, română și moldoveană, și este necesară deplasarea sa în străinătate pentru a-și vizita socrii, nu sunt de natură să justifice înlăturarea obligației prevăzută de art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., întrucât condamnatul are posibilitatea ca ori de câte ori consideră necesar, să se adreseze judecătorului cu cerere motivată de părăsire temporară a teritoriului țării.

Mai mult, Înalta Curte consideră că nu poate constitui temei pentru înlăturarea unei obligații impuse în hotărârea de condamnare nici împrejurarea că persoana condamnată a avut o conduită conformă programului de supraveghere stabilit în sarcina sa; finalizarea executării orelor de muncă neremunerată în folosul comunității ori executarea în mod corespunzător a obligațiilor ce îi revin condamnatului A. în cadrul supravegherii, țin de esența acestei măsuri, deoarece nerespectarea acestora ar fi putut conduce la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Așadar, motivele invocate nu pot constitui temeiuri pentru încetarea obligației de a nu părăsi teritoriul național, fără încuviințarea instanței, deoarece s-ar ignora toate considerentele ce au fundamentat procesul deliberativ ce a condus la stabilirea pedepsei, a modalității de executare și a obligațiilor impuse.

În ceea ce privește susținerea contestatorului condamnat, potrivit căreia prin obligația de a nu părăsi teritoriul țării are loc o ingerință în dreptul acestuia la viață privată, instanța reține că această critică este neîntemeiată, câtă vreme contestatorul nu a indicat și justificat cum obligația criticată interferează cu dreptul acestuia la viață privată, în sensul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, chiar dacă noțiunea de „viață privată” este una largă, ce nu necesită o definiție exhaustivă (Cauza Calmanovici contra României, Cauza P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii), instanța nu a identificat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cum o măsură, ce e drept restrictivă de libertate, aduce atingere dreptului la viață privată și, în consecință, nu poate efectua un examen al măsurii, din perspectiva art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la motivul invocat de contestator, potrivit căreia prin obligația de a nu părăsi teritoriul țării are loc o ingerință în dreptul acestuia la liberă circulație, consacrat în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României, de asemenea, Înalta Curte reține că în cauza de față este neîntemeiat.

Astfel, potrivit art. 2 par. 2 și 3 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Înalta Curte amintește că obligația de a nu părăsi teritoriul țării impusă printr-o hotărâre de condamnare este prevăzută de lege și constituie totodată o măsură necesară într-o societate democratică, pentru prevenirea faptelor penale, scopul pedepsei fiind între altele prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

De altfel, din perspectiva restrângerii dreptului contestatorului de a părăsi teritoriul țării, Înalta Curte reține că interdicția impusă nu are caracter absolut, ci este doar supusă aprecierii instanței de judecată, în condițiile Legii nr. 253/2013.

Obligația impusă condamnatului de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței, a fost luată în considerarea infracțiunii săvârșite de inculpat și reprezintă o garanție în plus, instituită pe o durată limitată (de patru ani) și fără a fi restrictivă absolut -deoarece condamnatul poate cere permisiunea părăsirii temporare, pentru motive punctuale, întemeiate- a satisfacerii exigențelor scopului pedepsei care trebuie să asigure reinserția viitoare, pozitivă, efectivă, a condamnatului.

Prin urmare, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că nu sunt motive temeinic justificate de a înlătura obligația impusă condamnatului, obligație ce a fost instituită ca o garanție a efectivității pedepsei neprivative de libertate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 166/F din data de 13 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

Sursa informației: www.scj.ro.