Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
150 views
Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1155/2020
NCC: art. 1348, NCPC: art. 488 alin. (1), art. 496
După cum au reţinut atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar, recurentul-reclamant a fost înfiinţat prin H.G. nr. 521/1998, cu modificările ulterioare.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998, „Bunurile proprietate publică de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, reprezentând piste de decolare-aterizare, căi de rulare, platforme de îmbarcare-debarcare, precum şi terenurile de sub acestea, aflate în administrarea Regiei Autonome Aeroportul Internaţional Timişoara se concesionează de către Ministerul Transporturilor Aeroportului Internaţional Timişoara, în condiţiile legii”.
Potrivit art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 521/1998, „Contravaloarea bunurilor proprietate publică nu se regăseşte în valoarea capitalului social al Aeroportului Internaţional Timişoara” dar, potrivit alin. (5) al art. 2, „Veniturile rezultate din exploatarea bunurilor proprietate publică, concesionate Aeroportului Internaţional Timişoara, se constituie venituri proprii ale acesteia”.
Între părţi a fost încheiat, în condiţiile H.G. nr. 521/1998, contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, contractul care stipulează în art. 7 alin. (19):
„Concesionarul are obligaţia de a respecta toate celelalte obligaţii legate de bunurile ce fac obiectul prezentului contract prevăzut de H.G. nr. 521/1998”.
Rezultă că prevederile convenţiei părţilor se completează cu prevederile H.G. nr. 521/1998.
Potrivit art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998, „Crearea de noi bunuri proprietate publică, dezvoltarea şi modernizarea celor existente în scopul extinderii şi modernizării activităţii Aeroportului Internaţional Timişoara se asigură integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor. Obiectivele de investiţii respective se aprobă prin hotărâre a Guvernului”.
În perioada 2012 – 2013 recurentul-reclamant a realizat investiţii/lucrări de modernizare la pista de decolare-aterizare (care constituie domeniul public al Statului Român şi potrivit Legii nr. 213/1998) – atât în temeiul convenţiei părţilor (art. 5 alin. (4) din contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001), cât şi în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 521/1998, dispoziţii în temeiul cărora concesionarul are atât dreptul de a încheia contracte economice cu terţii pentru valorificarea în condiţii de eficienţă a exploatării obiectivelor concesiunii, dar, totodată, şi obligaţia de a mări valoarea bunurilor concesionate şi exploatate, prin lucrări de modernizare, îmbunătăţiri, etc., potrivit obiectivelor stabilite de către concedent, pentru satisfacerea interesului public şi îndeplinirea obiectului de activitate (art. 22 din H.G. nr. 521/1998).
În mod corect au reţinut instanţele de fond şi de apel că lucrările contractate de către recurentul-reclamant au avut la bază acordul Statului Român, prin reprezentantul său în AGEA Aeroportului Internaţional Timişoara, (hotărârea AGEA AIT-TV nr. 2 din 13 mai 2012), cât şi în cadrul Consiliului de Administraţie al AIT – TV, prin Decizia nr. 2 din 27 martie 2012, decizia emisă tocmai în baza contractului de concesiune.
Aşadar, nu se poate primi susţinerea recurentului-reclamant în sensul că investiţiile/lucrările de modernizare a bunurilor aparţinând în proprietate Statului Român, dar care se află în folosinţa recurentului-reclamant, în baza contractului de cesiune încheiat pe o perioadă de 49 de ani, ar fi fost efectuate în afara unui acord contractual, recurentul-reclamant neputând administra şi exploata domeniul public al statului decât în baza contractului de concesiune încheiat cu Ministerul Transporturilor.
Aceasta este de fapt, şi esenţa dreptului de concesiune.
În acord cu prevederile contractuale, investiţia efectuată, îmbunătăţirile aduse bunurilor, crearea de noi bunuri proprietate publică, modernizarea celor existente, acestea intră în obiectul concesiunii în mod automat (art. 8 alin. (3) din Contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001).
În acest context, în mod corect au considerat instanţa de fond, cât şi instanţa de apel că recurentul-reclamant nu poate uzita de actio in rem verso, care reprezintă ultimul şi singurul remediu, atunci când nu există nici un alt temei (legal sau contractual), prin care cel ce se pretinde a fi sărăcit să poată înlătura consecinţele injuste ale unui fapt ilicit, dar care lui i-a produs un prejudiciu, îmbogăţind în egală măsură, în mod injust şi neimputabil, pe altul.
Rezultă, astfel cum a decis legiuitorul prin art. 1348 C. civ., că acţiunea pentru restituirea îmbogăţirii fără justă cauză are un caracter subsidiar, nefiind admisibilă dacă poate fi exercitată o altă acţiune pentru indemnizarea prejudiciului suferit.
Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-reclamant, că instanţa de apel a aplicat corect norma juridică la situaţia de fapt reţinută de către instanţă, în cauză nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cât priveşte recuperarea cheltuielilor efectuate de către recurentul-reclamant, pe baza acordului contractual, în condiţiile explicate anterior, în contextul legal şi contractual care reglementează raporturile juridice dintre părţi, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 1705/2006, act normativ evocat de către părţi, în cazul bunurilor reprezentând imobilizări finalizate, efectuate din surse proprii de finanţare, acestea vor fi cuprinse în inventarul bunurilor din domeniul public al statului „după recuperarea amortizării investiţiei, respectiv la expirarea duratei normale de utilizare, a contractului de concesiune sau de închiriere, potrivit prevederilor legale în vigoare, în baza unui act normativ adoptat în acest sens”.
Aşa fiind, după cum au arătat şi instanţa de fond şi instanţa de apel, faptul că prin emiterea Raportului de Control întocmit de către Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi a Judeţului Timiş, nr. 10.045 din 12 decembrie 2014, urmare a controlului efectuat în perioada 3 noiembrie 2014 – 12 decembrie 2014 la recurentul-reclamant, s-a stabilit că toate sumele achitate de către recurentul-reclamant nu reprezintă cheltuieli deductibile, ci acestea trebuie incluse în valoarea activului respectiv, sporindu-i astfel valoarea, nu prezintă relevanţă, atâta timp cât, potrivit art. 16 alin. (2) din contractul de concesiune recurentul-reclamant avea obligaţia să ţină separat evidenţa contabilă atât pentru bunurile de retur, cât şi pentru bunurile proprii, iar recuperarea cheltuielilor se efectuează în modalităţi legale specifice.
Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., respinge recursul, ca nefondat.
Sursa informației: www.scj.ro.
