Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
156 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea reclamantă şi de partea pârâtă, prin gruparea argumentelor şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Partea reclamantă, A. şi B., pretinde incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată nu este motivată, întrucât considerentele nu expun, corect, circumstanţele particulare ale cauzei şi nu relevă respectarea criteriilor legale de cuantificare prevăzute de art. 540 C. proc. pen. cu ocazia fixării sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale.
În dezvoltarea criticii, reclamanţii detaliază consecinţele negative pe care măsura privării nedrepte de libertate le-a produs în plan emoţional si social atâta în privinţa acestora, cât şi a familiilor, consecinţe ce au fost probate prin declaraţiile martorilor audiaţi în primă instanţă, şi susţin că suma de 100.000 RON acordată fiecăruia dintre reclamanţi este nejustificat de mică, invocând spre comparaţie, sumele stabilite cu titlu de daune morale prin decizia nr. 1136/2018 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin sentinţa civilă nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinţi.
Examinând cuprinsul hotărârii recurate, se constată că aceasta, contrar susţinerilor părţii reclamante, este motivată, cuprinzând temeiurile de fapt şi de drept necesare şi suficiente, precum şi raţionamentului judiciar ce a fundamentat soluţia dată asupra apelului dedus judecăţii de parte, soluţie a cărei corectitudine nu pune în discuţie viciul nemotivării, urmând a fi examinată, sub acest aspect, din perspectiva motivului de recurs bazat pe nelegalitate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În privinţa cuantumului daunelor morale, hotărârea relevă examinarea atât a circumstanţelor de fapt particulare ale cauzei, stabilite prin evaluarea probatoriilor administrate de părţi, cât şi a criteriilor legale şi jurisprudenţiale, în raport de care s-a apreciat că sumele de câte 100.000 RON, fixate de prima instanţă cu titlu de daune morale, sunt adecvate pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale suferite de reclamanţi.
Astfel, în aplicarea criteriilor legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., considerentele hotărârii reţin că reclamanţii au fost lipsiţi, nedrept, de libertate timp de 226 zile (durata privării), în regim de detenţie, privaţiuni ce au avut drept consecinţe suportarea de suferinţe fizice, îndeosebi, psihice ce au necesitat suport psihologic, consecinţe resimţite cu o intensitate deosebită, în condiţiile în care procesul penal a fost finalizat cu soluţia de achitare, sub motiv că nu existau probe care să ateste că aceştia s-ar face vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor ce au stat la baza inculpării şi arestării preventive.
Statuând că despăgubirea morală se acordă pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial cu scopul de a uşura situaţia persoanei lezate şi de a-i acorda o satisfacţie pentru suferinţele încercate şi că, de principiu, este dificil de cuantificat, instanţa de apel a arătat că în privinţa experienţei reclamanţilor din penitenciar, unde au fost deţinuţi pe perioada privării de libertate, va avea în vedere statuările din jurisprudenţa instanţei de contencios european, potrivit cărora este una inconfortabilă, frustrantă şi umilitoare.
Considerentele hotărârii evidenţiază, totodată, examinarea de către instanţa de apel şi a consecinţelor produse asupra membrilor familiilor reclamanţilor, urmarea măsurilor privative de libertate, reţinând că soţia şi copilul reclamantului B. au fost afectaţi emoţional, iar relaţia reclamantului A. cu soţia s-a deteriorat grav.
În considerarea celor ce preced, rezultă că susţinerile părţii reclamante, potrivit cărora instanţa de apel nu a motivat circumstanţele particulare ale cauzei şi nici criteriile legale avute în vedere la evaluarea cuantumului daunelor morale, nu îşi găsesc susţinere în considerentele hotărârii recurate, urmând a fi respinse.
Partea pârâtă, Statul român, invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând încălcarea principiului nemijlocirii, prevăzut de art. 16 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii, partea pretinde că instanţa de apel a dispus cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., cu încălcarea principiului nemijlocirii, sub motiv că a omis să ceară, din oficiu, părţii reclamante, să administreze dovezi care să probeze identitatea situaţiei de fapt şi de drept din pricina ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Dolj (în care a fost formulată sesizarea admisă prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în privinţa art. 539 C. proc. pen.) cu aceea din pricina ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 (în care s-a formulat o sesizare similară, nesoluţionată, încă, de instanţa de contencios constituţional).
Critica nu poate fi primită în considerarea art. 254 alin. (6) C. proc. civ., care statuează că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
De altminteri, critica ignoră împrejurarea că instanţa de apel, potrivit considerentelor hotărârii recurate, a verificat similitudinea dintre cele două pricini, prin raportare la motivele reţinute în încheierile de sesizare ale Curţii Constituţionale.
Anume, examinând chestiunea de drept, instanţa a constatat că în procesul pendinte a fost formulată cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia nr. 15/18.09.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în primul ciclu procesual a cauzei, în faţa instanţei de recurs, cerere admisă prin încheierea din data de 17.11.2020, în dosarul asociat nr. x/2017, sesizare înregistrată la instanţa de contencios constituţional sub nr. x/22.12.2020, nesoluţionată.
Cât priveşte motivele ce au determinat formularea sesizării, instanţa a reţinut că pun în discuţie împrejurarea că textul criticat este neconstituţional în măsura în care se interpretează în sensul în care persoana arestată preventiv în cursul procesului penal, deşi achitată la finalul acestuia, nu beneficiază de despăgubiri în cazul în care nu s-a statuat expres asupra nelegalităţii arestării preventive. Se menţionează că acest sens neconstituţional al textului este aplicat în prezent ca urmare a Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Or, această chestiune de drept a făcut obiectul examinării Curţii Constituţionale care, prin decizia de admitere nr. 132/2021, a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secţia I civilă şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.
Aşa fiind, partea nu poate reproşa instanţei de apel omisiunea de a nu fi găsit necesar să ordone, din oficiu, probe suplimentare relative la actele din dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, altele decât cele propuse de părţii, ignorând faptul că această prerogativă, ce este recunoscută de legiuitor judecătorilor fondului, implică aprecierea asupra utilităţii unor astfel de probe, suplimentare, apreciere ce, în raport de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu este supusă controlului instanţei de recurs.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că prin hotărârea recurată au fost încălcate art. 430 şi art. 431 C. proc. civ. şi, respectiv, s-a statuat, eronat, cu privire la angajarea răspunderii sale civile delictuale de drept comun, prin raportare la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.
În dezvoltarea criticii, partea pretinde că lucrul anterior judecat într-un alt litigiu poate fi opus doar părţilor litigante şi doar dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, ceea ce în cauza pendinte nu s-a probat în privinţa deciziei instanţei de contencios constituţional menţionate.
Examinând considerentele de drept ale hotărârii recurate se constată că instanţa de apel nu a examinat o astfel de excepţie, a autorităţii de lucru judecat în raport de decizia Curţii Constituţionale nr. 132/2021, pe temeiul normelor de procedură civilă indicate de partea pârâtă.
De altminteri, examinarea unei astfel de excepţii nu era permisă, întrucât, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii iar efectele acestora se aplică de instanţele judecătoreşti în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, nu pe temeiul art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.
În considerarea celor arătate, rezultă că argumentele dezvoltate în memoriul de recurs, prin care partea pârâtă combate lipsa de identitate de părţi, de obiect şi de cauză juridică, pentru a demonstra greşita reţinere a unei pretinse excepţii a autorităţii de lucru judecat a decizia CCR nr. 136/2021 în cauza pendinte, nu pot fi primite spre examinare.
Totodată, contrar susţinerilor părţii pârâte, se constată că instanţa de apel nu a reţinut ca fiind incidente raportului juridic de despăgubire dedus judecăţii normele de drept relative la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 1357 şi urm. C. civ.
Examinarea hotărârii relevă că instanţa de apel a structurat considerentele prin evidenţierea, punctuală, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, însă cu arătarea particularităţilor răspunderii statului în cadrul procedurii reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate, prevăzute de art. 539 din C. proc. pen., procedură specială, distinctă de răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 şi art. 1357 şi urm. C. civ.
Anume, în aplicarea efectelor deciziei CCR nr. 132/2021 şi, respectiv, în considerarea caracterului derogatoriu de la dreptul comun al procedurii prevăzute de art. 539 din C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut că cerinţa angajării răspunderii părţii pârâte pentru fapta ilicită rezultă din însăşi ipoteza dedusă judecăţii, dovedită prin probele administrate, ce relevă faptul că măsura arestării preventive, de la data de 03.09.2015 şi până la data de 14.04.2016, în total 226 de zile, arestare cu privire la care nu s-a constatat nelegalitatea conform alin. (2) al normei de drept menţionate, a fost dispusă într-un proces penal, ce a fost finalizat cu soluţia de achitare a reclamanţilor, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
A reţinut, de asemenea, că răspunderea părţii pârâte este o răspundere obiectivă, independentă de acţiunile sau inacţiunile agenţilor săi şi că, în raport de considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional menţionate, atâta timp cât în privinţa reclamanţilor s-a luat o măsură preventivă (legală din perspectiva cerinţelor procesual penale) în scopul desfăşurării procedurii penale, care s-a finalizat ulterior cu o soluţie de achitare (cum este cazul de faţă), nu se poate susţine cu temei că nu a avut loc o violare a dreptului la libertate individuală, respectiv, că nu poate fi angajată răspunderea părţii pârâte pentru prejudiciul astfel cauzat.
Pe cale de consecinţă, se dovedesc a fi străine cauzei, solicitările părţii pârâte de casare a hotărârii recurate în scopul reluării judecăţii pentru a se constata legalitatea fiecărei măsuri penale dispuse în dosarul Tribunalului Maramureş nr. 3047/100/2615 şi a se verifica dacă au fost respectate prevederile art. 300, art. 149, 155 şi 159 C. proc. pen. din 1968, cât timp aceste aspecte de fapt nu sunt relevante în cauza pendinte.
Partea pârâtă invocă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând şi că instanţele de fond au interpretat şi aplicat, greşit, raportului de despăgubire dedus judecăţii, norma de drept prevăzută de art. 539 alin. (1) C. proc. pen.
Susţinând greşita aplicare a normei de drept, se constată că partea îşi structurează critica pe interpretarea dată acesteia în jurisprudenţă anterior publicării deciziei CCR nr. 136/2021, susţinând, în esenţă, că în procesul pendinte partea reclamantă nu era îndreptăţită la despăgubire în considerarea faptului că nu a fost stabilit caracterul nelegal al privării de libertate, pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen.
Astfel formulată, critica ignoră faptul că instanţa de apel, soluţionând pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii, nu a statuat cu privire la angajarea răspunderii părţii pârâte pe temeiul caracterului nelegal al măsurilor privative de libertate dispuse împotriva reclamanţilor în procesul penal, ci pe temeiul caracterului injust/nedrept al acestor măsuri, în considerarea soluţiilor de achitare pronunţate după finalizarea procesului penal, aplicând, corect, raportului de despăgubire dedus judecăţii norma prevăzută de art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia CCR nr. 136/2021.
Or, în această situaţie distinctă, a privării injuste/nedrepte de libertate, nu este necesară stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., cum eronat pretinde partea pârâtă, ignorând decizia CCR nr. 132/2021, ce a intrat în ordinea juridică normativă, precum şi faptul că prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă nr. 1/16.01.2023 s-a statuat că soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate
Dezlegarea instanţei supreme s-a impus în respectarea considerentelor deciziei CCR menţionate (paragr. 44), prin care s-a reţinut că existenţa dreptului la compensaţie, întemeiat pe caracterul nedrept/injust al privării de libertate, nu poate fi condiţionată de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, fiindcă o astfel de condiţionare este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.
Invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă şi partea pârâtă pretind, totodată, încălcarea la judecata în fond a cauzei, cu ocazia cuantificării daunelor morale, a mai multor norme drept şi a jurisprudenţei instanţelor naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.
Partea reclamantă susţine că instanţa de apel a evaluat, greşit, criteriile legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., fără a observa că suma acordată de către instanţa de fond a fost mult diminuată nejustificat, astfel că hotărârea recurată încalcă art. 538-539 C. proc. pen., art. 5 paragr. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie şi art. 9 alin. (5) C. proc. pen.
Partea se prevalează de decizia nr. 1136/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a stabilit suma de 50.000 RON, pentru o privare nelegală de libertate de 13 zile, învederând că un calcul matematic simplu arată că ar fi îndreptăţiţi la suma de 850.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru cele 226 de zile de arest, precum şi de sentinţa civilă nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinţi prin care s-a stabilit suma de 20.000 RON daune morale pentru privarea nelegală de libertate timp de 24 de ore.
Partea pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat, greşit, aceleaşi criterii legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., respectiv, că a ignorat jurisprudenţa europeană, prevalându-se de hotărârea dată în Cauza Leontiuc c. României, în care s-a acordat cu titlu de daune morale suma de 9500 euro pentru 1390 zile de privare de libertate, hotărâre apreciată a fi relevantă, sub motiv că fost pronunţată într-o speţă similară, spre deosebire ce cele pronunţate în cauzele Iacob Petruş c. României, Andreşan c. României, Fulop c. României şi Flămânzeau c. României (reţinute la judecată în primă instanţă), a căror înlăturare, din examinare, o cere, argumentat de faptul că vizează alte împrejurări de fapt, decât cele din procesul pendinte.
Criticile formulate de ambele părţi se impun a fi respinse, deoarece ignoră faptul că sumele de bani ce se acordă cu titlu de daune morale se stabilesc de judecătorii fondului prin apreciere, nu în baza unui calcul aritmetic, anume se stabilesc prin evaluarea circumstanţelor de fapt ale fiecărei cauze, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale şi jurisprudenţiale.
Totodată, în formularea acestor critici, părţile omit că statuările de fapt ale hotărârilor recurate, ce sunt consecinţa evaluării probatoriilor, sunt date de legiuitor în sarcina exclusivă a judecătorilor fondului şi că astfel de statuări, de fapt, nu pot face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs, care este unul limitat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu şi la modul în care au stabilit şi apreciat faptele.
Or, examinând hotărârea recurată, se constată că instanţa de apel, necontestat, cu ocazia verificărilor făcute în privinţa sumelor fixate cu titlu de daune morale la judecata în primă instanţă, a avut în vederea circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, relevate de probatoriile administrate, pe care le-a evaluat prin prisma criteriilor legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., şi a criteriilor jurisprudenţiale.
Invocând, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formal, în realitate, prin recursurile declarate, ambele părţi pretind instanţei de recurs, nepermis, să constate, că verificările instanţei de apel menţionate sunt necorespunzătoare, sub motiv că sumele de bani fixate cu titlu de daune morale nu sunt adecvate, fiind prea mici ori prea mari, învederând diverse calcule aritmetice pentru a pune în evidenţă relaţiile existente între sumele de bani acordate cu acest titlu prin alte hotărâri judecătoreşti cu sumele ce ar trebui fixate în procesul pendinte, calcule cu privire la care pretind, fie că au fost ignorate de judecătorii fondului, fie că ar fi utile instanţei de recurs pentru a fixa suma de bani potrivită.
Contrar convingerilor părţilor, greşite, asemenea criteriilor legale şi circumstanţelor particulare ale cauzei, jurisprudenţa este supusă la rându-i, evaluării judecătorilor fondului, astfel că sumele indicate în cuprinsul diverselor hotărâri judecătoreşti pronunţate în această materie nu stau la baza unui calcul aritmetic, cum eronat sugerează părţile, ci sunt avute în vedere ca reper orientativ în operaţiunea de cuantificare a sumei de bani adecvate pentru repararea prejudiciului moral ce, la rândul său, este evaluat de judecătorii fondului în baza probatoriilor administrate de părţi.
De altminteri, prin considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a evidenţiat faptul că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar la criteriile prevăzute de legislaţia naţională, ci şi principiul echităţii, ce impune aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.
Totodată, considerentelor finale ale hotărârii recurate reţin că toate împrejurările de fapt ale cauzei, alături de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauze similare, justifică, în opinia instanţei de apel, evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamanţilor prin arestarea injustă timp de 226 zile şi pentru vătămarea adusă drepturilor nepatrimoniale detaliate, la suma acordată de prima instanţă, de 100.000 RON pentru fiecare reclamant.
În atare condiţii, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către instanţa de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată prin hotărârea recurată, în privinţa sumei de bani fixate cu titlu de daune morale de prima instanţă, nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, deoarece nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.
În fine, cât priveşte normele de drept enunţate de partea reclamantă prin memoriul de recurs, se observă că stabilesc cu valoare de principiu, dreptul unei persoane la despăgubiri, anume: art. 3 Protocolul nr. 7 (Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară), prevede că persoana care a suferit o pedeapsă din cauza unei condamnări penale definitive ulterior anulate (sau când este acordată graţierea) va fi despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, art. 5 din Convenţie (Dreptul la libertate şi la siguranţă), prevede, în paragr. 5, că persoana care este victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii, iar art. 9 C. proc. pen. (Dreptul la libertate şi siguranţă) prevede în alin. (5) că orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
Ca atare, invocarea acestor norme de drept, ce nu susţin argumentele dezvoltate în privinţa cuantificării, greşite, a daunelor morale la judecata în fond a cauzei, nu schimbă concluzia enunţată anterior, potrivit căreia criticile deduse judecăţii instanţei de recurs sub acest aspect de părţile litigante nu pot fi primite, din perspectiva motivului bazat pe nelegalitate.
Partea pârâtă invocă incidenţa şi a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a omis să arate argumentele pentru care nu a primit critica prin care a pretins instanţei de apel să constate greşita soluţionare de către prima instanţă a cererii de acordare a daunelor materiale.
Examinarea considerentelor hotărârii recurate relevă faptul că instanţa de apel nu a examinat şi nu s-a pronunţat, motivat, asupra criticii învederate de parte pârâtă în privinţa daunelor materiale, omisiune ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Aceasta, în considerarea faptului că partea pârâtă, prin apel, a criticat sentinţa primei instanţe sub acest aspect, susţinând că sumele de bani pretinse cu acest titlu nu au fost dovedite, în considerarea viciilor înscrisurilor probatorii anexate cererii de chemare în judecată, cu privire la care a pretins că nu respectă cerinţele prevăzute de art. 150 alin. (2) şi (4) C. proc. civ. (nu sunt traduse integral în limba română, nu cuprind menţiuni potrivit cărora traducerea unora dintre acestea s-a făcut de un traductor autorizat etc.)
Aşa fiind, în considerarea acestei omisiuni, Înalta Curte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de partea pârâtă, va casa, în parte, decizia recurată şi va trimite cauza instanţei de apel pentru soluţionarea criticii prin care partea pârâtă a pretins nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei date de prima instanţă în privinţa pretenţiei de despăgubire materială, ce a fost dedusă judecăţii de partea reclamantă.
Sursa informației: www.scj.ro.
