Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
92 views
Analizând recursul în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.
Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
În cauza de faţă, inculpatul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Jurisprudenţa subsecventă intrării în vigoare a actualului C. proc. pen. a statuat că acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.
În consecinţă, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că starea de fapt reţinută prin decizia recurată, constă, în esenţă, în aceea că, la data de 22.04.2016, în intervalul orar 11:57:41 – 12:02:15, inculpatul A. a fost oprit în trafic de agenţii de poliţie rutieră E. şi F. pentru depăşirea limitei maxime de viteză admise şi, cu această ocazie, inculpatul a dat celor doi agenţi de poliţie suma de 200 RON pentru a nu fi sancţionat contravenţional.
Invocând incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că nu a existat nicio dovadă cu privire la faptul că acesta a săvârşit o faptă contravenţională, astfel încât să aibă un motiv pentru a remite sumă de 200 RON pentru a nu se stabili o răspundere contravenţională.
Înalta Curte reţine că motivele invocate de recurentul inculpat A. în cererea de recurs în casaţie au fost susţinute cu titlu de apărări de fond şi în faţa instanţei de apel, care le-a analizat în raport cu probele administrate în cauză şi le-a apreciat, ca netemeinice.
Astfel, cu privire la criticile formulate de inculpatul A. în calea de atac a apelului, instanţa de control judiciar ordinar a reţinut că ansamblul circumstanţelor faptice în care a fost comisă infracţiunea de dare de mită imputată inculpatului a fost corect reţinută de către instanţa de fond, în urma unei analize temeinice a probatoriului administrat.
În virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei, Înalta Curte a constatat, la rândul său, neîndoielnic dovedite existenţa faptei şi vinovăţia apelantului inculpat. Elementele de probă ce rezultă din procesul-verbal de redare a înregistrării audio-video efectuate la data critică, dar şi din declaraţiile persoanelor ascultate pe parcursul procesului confirmă, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că, la data de 22 aprilie 2016, în intervalul orar 11:57:41 – 12:02:15, inculpatul A. a fost oprit în trafic în calitate de conducător auto, pentru depăşirea limitei legale de viteză admise pe tronsonul de drum pe care conducea.
Cu această ocazie, inculpatul a dat suma de 200 RON lucrătorilor de poliţie E. şi F., ambii aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pentru ca aceştia din urmă să nu îşi îndeplinească îndatorirea de a constata şi sancţiona contravenţia săvârşită.
Astfel, prin hotărârea recurată s-a reţinut că fapta astfel comisă realizează toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă proprii infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În ceea ce priveşte critica recurentului-inculpat A., referitoare la incertitudinea ce ar plana asupra comiterii unei contravenţii cu ocazia opririi în trafic şi, prin aceasta, şi asupra motivului pentru care ar fi fost nevoit să dea mită celor doi agenţi de poliţie, instanţa de apel a reţinut, similar instanţei de fond, că oprirea inculpatului în trafic pentru încălcarea regimului de viteză rezultă dintr-un element factual cert, şi anume semnalul sonor declanşat de aparatul radar, înregistrat audio-video la data critică. Aspectul aglomeraţiei în trafic, menţionat de apărare, nu este de natură a ridica dubii asupra motivului opririi inculpatului, de vreme ce acelaşi mijloc de probă relevă că, subsecvent declanşării aparatului radar, reacţia imediată a lucrătorilor de poliţie a fost aceea de a-i solicita inculpatului să oprească.
Instanţa de apel a mai constatat, de asemenea, că procesul-verbal de redare a înregistrării audio-video efectuate la data de 22 aprilie 2016, coroborat cu planşa fotografică în care se regăsesc capturile de imagini aferente momentelor de interes, confirmă oprirea inculpatului A. în trafic, deplasarea acestuia în interiorul autospecialei, la solicitarea lucrătorilor de poliţie, precum şi înmânarea, către cei din urmă, a sumei de 200 RON.
Remiterea sumei de bani este evidenţiată de elemente probatorii indirecte, dar certe şi care se coroborează în totalitate, respectiv, ridicarea sumei dintr-o mapă aflată între scaunele din faţă ale autospecialei, imediat după plecarea inculpatului, urmată de reacţia de bucurie a lucrătorilor de poliţie, concretizată în utilizarea interjecţiei yupiii!, reacţie ce nu poate avea o altă semnificaţie probatorie decât aceea atribuită prin sentinţă, respectiv de satisfacţie a celor din urmă. Or, analizate în contextul necesar al neaplicării vreunei sancţiuni contravenţionale, aceste elemente factuale conduc la concluzia lipsită de echivoc că inculpatul A. a dat o sumă de bani lucrătorilor de poliţie, la data şi în circumstanţele anterior descrise.
S-a apreciat că susţinerea apelantului inculpat, referitoare la absenţa, în dialogul purtat cu lucrătorii de poliţie, a unor indicii de săvârşire a unei contravenţii, nu se raportează pertinent la particularităţile obiective ale acestui dialog – respectiv, tonalitatea scăzută folosită de persoanele implicate şi durata scurtă a conversaţiei. Evaluate şi prin prisma relaţiilor preexistente dintre inculpatul A. şi lucrătorul de poliţie E. (pe care inculpatul a admis că îl cunoştea), aceste particularităţi evidenţiază intenţia interlocutorilor de a imprima discuţiei purtate un caracter abscons.
Prin urmare, instanţa de recurs în casaţie, similar instanţei de apel, concluzionează că înmânarea, de către inculpatul A., a sumei de 200 RON lucrătorilor de poliţie aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu de constatare şi sancţionare a contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, fără ca aceştia să fi aplicat, însă, o măsură de sancţionare propriu-zisă de natură a justifica eventuala plată a unei amenzi de către conducătorul auto sancţionat, reprezintă materializarea actului ilicit de dare a unei sume de bani, în conformitate cu art. 290 C. pen.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că fapta reţinută în sarcina recurentului inculpat întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 C. pen., sub aspectul laturii obiective, fiind neîntemeiate criticile recurentului sub acest aspect.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la analiza conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, Înalta Curte constată că acestea nu pot forma obiectul recursului în casaţie, fiind critici de temeinicie şi, aşa cum s-a menţionat anterior, în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei.
Prin criticile formulate, se tinde, în esenţă, la reevaluarea materialului probator care excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Se constată, aşadar, că recurentul a invocat doar formal nelegalitatea hotărârii atacate, în realitate criticile acestuia vizând netemeinicia raţionamentului instanţei de apel, care a răspuns în considerentele hotărârii asupra tuturor aspectelor legate de tipicitatea infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 11/A din data de 12 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat, în sumă de 170 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Sursa informației: www.scj.ro.
