Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.089 views
Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 383/2020
NCPC: art. 250, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, art. 496, art. 984
Înalta Curte constată că pârâţii nu arată în ce măsură o anumită calificare a naturii principale sau accesorii a unor cereri în cadrul litigiului a fost de natură să pervertească procedura urmată pentru soluţionarea acestora şi, în final, soluţia adoptată de instanţă.
În al doilea rând, instanţa de apel nu s-a limitat la aprecierea legalităţii şi temeiniciei sentinţei exclusiv urmare a unei anumite calificări date de prima instanţă capetelor de cerere formulate, ci a analizat şi pe fond raporturile juridice dintre părţi arătând că prima instanţă nu a făcut o contopire între patrimoniul pârâţilor B. şi C. cu cel al fiului lor D.. În realitate, instanţa a reţinut numai existenţa unui drept de creanţă comun al reclamantei şi al fostului său soţ, iar în urma partajului, în persoana acestui din urmă pârât s-a născut dreptul de a şi-l valorifica ori nu faţă de pârâţii B. şi C..
Cum această soluţie nu este urmare a unei anumite calificări a capetelor de cerere cu care reclamanta a învestit instanţa, iar instanţa de apel a prezentat propriul său raţionament pentru care a considerat că sentinţa este legală şi temeinică, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Printr-un alt motiv de recurs pârâţii au arătat că instanţa de apel a trecut cu vederea criticile pe seama cărora ar fi trebuit să explice pretinsa însărăcire a recurentei reclamante precum şi cum poate fi justificată cota de 71,53% ce i-a fost acordată din cuantumul dreptului de creanţă considerat bun comun al ei şi al pârâtului D. În opinia recurenţilor, criticile neanalizate privesc:
– problema vânzării apartamentului din str. x m 13, survenită ulterior finalizării lucrărilor, în 15 iulie 2010, cu privire la care instanţa a reţinut doar faptul că s-ar fi probat utilizarea sumei astfel obţinute pentru stingerea creditelor accesate la finanţarea acestora. Nici un cuvânt însă despre ceea ce s-a dovedit cu Adresa nr. x din 29 august 2015 şi înscrisurile ataşate, trimise de J., şi anume faptul că exact în aceeaşi zi, din preţul primit, recurenta reclamantă a restituit mamei ei suma de 163.300 RON, echivalentă cu 38,000 euro;
– pretinsa donaţie primită de reclamantă de la mama sa, în sumă de 75,000 euro, aşa cum au declarat martorele H. şi G.. S-a motivat că faţă de acest lucru nu s-ar putea contrapune argumentul că reclamanta deţinea conturi, carduri şi a utilizat instrumente bancare. Nu există nicio motivare despre faptul că niciuna din declaraţiile martorelor în legătură cu acest aspect nu se coroborează cu vreo altă probă, că niciuna dintre martore nu a văzut direct predarea unei asemenea sume în numerar, în condiţiile în care niciun înscris de la dosar nu consemnează o operaţiune bancară de acest fel. De asemenea, nu s-a explicat faptul că s-ar fi demonstrat că această sumă, sau cât anume din ea, a fost folosită pentru finanţarea lucrărilor, fie şi în forma restituirii creditelor. Cu atât mai puţin că ar fi fost vreodată nevoie de ea;
– stabilirea veniturilor obţinute de reclamantă şi recunoaşterea cheltuielilor pe care le-a avut. Toate criticile pârâţilor în acest sens au fost apreciate a fi nefondate, iar soluţia primei instanţe a fi legală şi temeinică. Decizia instanţei de apel nu cuprinde nicio motivare referitoare la ceea ce, aşa cum s-a dovedit prin înscrisuri, au fost fapte real petrecute pe întreaga durată a căsătoriei dintre reclamantă şi pârâtul D., legate de veniturile şi cheltuielile ei, care au avut legătură exclusiv cu afacerile ei şi ale familiei ei şi nicio legătură cu investiţiile la imobilul din str. x.
Motivarea deciziei ignoră cu totul faptul că, deşi recurenta reclamantă spune că a investit în imobilul de pe str. x şi este singura persoană care a susţinut băneşte lucrările, prin probe certe, depuse în dosar chiar la cererea ei, ceea ce se dovedeşte nu arată în niciun fel folosirea efectivă a sumelor pentru achiziţionare de material sau pentru plata facturilor către firmele furnizoare sau executante ale lucrărilor, ci dimpotrivă, cheltuieli şi pierderi nelegate de imobilul din str. x în valoare de cel puţin 150.000 euro;
– niciun fel de referire şi, cu atât mai puţin, o analiză clară şi coerentă a criticilor prin prisma cărora pârâţii au arătat, relativ la pretinsa însărăcire a reclamantei şi stabilirea în favoarea ei a cotei din dreptul de creanţă considerat a fi bun comun (majorată de instanţa de apel la 71,53%), că poate fi reţinut cu acest titlu doar acea parte care nu a fost acoperită din sumele proprii ale pârâtului D. Motivarea deciziei omite faptul că pârâţii au demonstrat legătura dintre veniturile pârâtului D. şi cheltuielile făcute pentru lucrări şi că valoarea acestora era peste valoarea dreptului de creanţă, cu consecinţa de a nu putea fi reţinută o însărăcire a reclamantei, mai ales în cuantumul de 71,53%.
Înalta Curte a apreciat, ca şi în analiza primului motiv din recursul pârâţilor, că toate chestiunile prezentate anterior nu constituie în realitate aspecte din care să se poată deduce lipsa de motivare a deciziei recurate, ci privesc modul în care instanţa de apel a analizat şi apreciat probele administrate în cauză. Prin urmare, instanţa de recurs nu a fost învestită cu o critică în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de natură a atrage obligaţia examinării acesteia.
În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii au formulat critici sub următoarele aspecte:
– s-au încălcat normele ce ţin de aplicarea principiului îmbogăţirii fără just temei, invocat în fundamentarea pretenţiilor recurentei reclamante. Astfel, deşi reclamanta era ţinută să demonstreze cert cheltuielile efectiv făcute de ea pentru una sau pentru toate lucrările aflate în discuţie, iar, raportat la resursele despre care a afirmat că le-a utilizat pentru susţinerea acestor lucrări, trebuia dovedit în limite foarte precise cât exact din aceste resurse a folosit pentru aceste lucrări, instanţa a avut în vedere toate veniturile (atât ale reclamantei, cât şi ale pârâtului D.) obţinute în timpul căsătoriei.
Analizând această critică, Înalta Curte constată că ceea ce se reproşează instanţelor de fond este aplicarea unei prezumţii simple pentru aprecierea însărăcirii reclamantei urmare a cheltuielilor pe care a susţinut că le-a făcut la imobilul proprietatea pârâţilor. Cum prezumţiile, în orice formă, sunt înscrise în art. 250 C. proc. civ. printre mijloacele de probă, în lipsa unui text care să prevadă altfel, critica formulată nu este întemeiată.
În egală măsură, în considerentele deciziei date în apel a fost prezentat pe larg raţionamentul pe care instanţa de apel l-a avut în vedere pentru respingerea criticilor formulate de pârâţi, iar acest raţionament s-a fundamentat pe analiza probelor administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi depoziţii de martori, iar nu exclusiv pe prezumţii simple;
– instanţa a tratat superficial critica potrivit căreia nu ar fi trebuit să se omită ci, dimpotrivă, să se coreleze cuantumul veniturilor luate în calcul cu valoarea lucrărilor stabilită de experţi. Se susţine că, în condiţiile în care dreptul de creanţă stabilit (335.748,6 RON) reprezintă doar 20% din totalul veniturilor aşa cum au fost avute în vedere (1.620.435,54 RON), nediferenţierea veniturilor dă erori însemnate deoarece stabilirea însărăcirii s-a făcut luându-se în considerare nu doar venituri încasate ulterior perioadei în care acestea au fost obţinute, ci şi a unor venituri nenecesare acestui scop. Iar acest din urmă aspect a fost generat prin aceea că s-au omis cheltuielile făcute de reclamantă în interes propriu, pentru investiţii ce nu interesează patrimoniul comun al soţilor.
Critica nu poate fi primită, în condiţiile în care nu se conturează aspecte de nelegalitate ale deciziei, aşa cum impune art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, pârâţii nu au arătat în ce ar consta nesocotirea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, urmare a modului în care instanţa a apreciat înscrisuri privitoare la venituri ce ar fi fost obţinute, în opinia lor, într-o altă perioadă decât cea în care au fost realizate lucrările, şi reţinută drept perioadă de însărăcire a reclamantei, respectiv înscrisuri care atestă cheltuielile pe care reclamanta le-a făcut în timpul căsătoriei în alt scop decât lucrările la imobil. Aceste aspecte sunt de natură a elucida situaţia de fapt la care s-au aplicat prevederile art. 1345 şi urm. C. civ. pentru determinarea şi aprecierea temeiului de drept al raporturilor dintre părţi.
Verificând decizia recurată, în lumina criticilor formulate de pârâţi prin motivele de apel, Înalta Curte constată că instanţele de fond au determinat o situaţie de fapt corectă, atât în privinţa perioadei avute în vedere pentru aprecierea veniturilor şi cheltuielilor efectuate, cât şi prin aprecierea depoziţiilor martorilor şi a răspunsurilor la interogatoriu, respectiv a datei înscrisurilor deduse analizei de către ambele părţi;
– s-au încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile legale ale regimului comunităţii de bunuri a soţilor în privinţa stabilirii patrimoniului comun şi a determinării bunurilor proprii, iar apoi a conturării cotelor de contribuţie în dreptul de creanţă pe care instanţele l-au privit ca un bun comun al pârâtului D. şi al reclamantei împotriva pârâţilor B. şi C..
În opinia pârâţilor, la conturarea calităţii de bun comun a dreptului de creanţă instanţele au nesocotit prevederile art. 30 şi 31 lit. a) şi f) Codul familiei prin procedeul greşit al formării unei mase comune din toate veniturile pârâtului D. şi ale reclamantei, raportat la care, printr-o operaţiune de proporţionalitate s-au determinat doar nişte cote ipotetice de contribuţie. Pe de altă parte, textele sus-menţionate au fost încălcate prin omisiunea de a da eficienţă subrogaţiei reale cu titlu particular în ceea ce priveşte conturarea contribuţiei pârâtului la dobândirea dreptului de creanţă aflat în discuţie, concretizată în sumele proprii ale pârâtului, anterioare căsătoriei, şi pe care le-a utilizat efectiv pentru lucrări – 75.950,7 RON din depozitul de la K. + 12.950 RON, echivalentul sumei de 3.500 euro ce i-a fost restituită de constructorul apartamentului din str. x, veniturile bunurilor sale proprii, folosite, de asemenea, pentru acoperirea valorii lucrărilor (prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) – 31.785,6 RON, reprezentând contravaloarea chiriilor de pe apartamentul din str. x, după scăderea impozitului, contravaloarea bunului său propriu, valorificat tocmai cu scopul de a acoperi valoarea lucrărilor (prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) – 251.720 RON, contravaloarea preţului apartamentului din str. x, luat în considerare doar la 62.000 euro.
Critica nu este întemeiată.
În primul rând, nu s-a probat – pentru că nici nu s-a susţinut pe parcursul procesului – existenţa altor bunuri pe care reclamanta şi soţul său să le fi dobândit în timpul căsătoriei, astfel încât, prin omisiunea acestora, instanţele să fi stabilit în mod greşit masa bunurilor de împărţit între soţi. Singurul bun comun stabilit de instanţe este dreptul de creanţă al reclamantei şi soţului său faţă de proprietarii imobilului la care s-au realizat lucrările de construcţie şi investiţii.
În al doilea rând, înlăturarea cererii reclamantei de a considera că a avut o contribuţie exclusivă la dobândirea bunului comun, dreptul de creanţă, s-a făcut tocmai urmare a luării în considerare, prin aplicarea subrogaţiei reale cu titlu particular, a contribuţiei pârâtului, cu sume având natura unor bunuri proprii, la dobândirea acestei creanţe. Împrejurarea că, urmare a aprecierii probatoriului administrat, instanţele au determinat un anumit coeficient de contribuţie a fiecărei părţi, nu constituie o chestiune de legalitate, de apreciat în recurs.
În acest context, instanţele nu au încălcat prevederile art. 984 C. proc. civ., în condiţiile în care au respectat limitele cadrului procesual fixat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, precizată apoi, pârâţii neformulând o cerere reconvenţională prin care să solicite împărţirea tuturor bunurilor comune dobândite de cei doi soţi în timpul căsătoriei. Or, se observă că în privinţa mobilierului şi a candelabrelor, a frigiderului şi saunei, a căror valoare totală de 12.000 euro ar fi trebuit scăzută din creanţa recunoscută reclamantei, pârâţii au depus numai o întâmpinare, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa civilă nr. 173 din 30 martie 2018 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
În consecinţă, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ambele recursuri, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii atacate.
Sursa informației: www.scj.ro.
