Stabilirea în mod greşit a masei bunurilor de împărţit între soţi. Recurs respins ca neîntemeiat (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 383/2020

NCPC: art. 250, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, art. 496, art. 984

Înalta Curte constată că pârâții nu arată în ce măsură o anumită calificare a naturii principale sau accesorii a unor cereri în cadrul litigiului a fost de natură să pervertească procedura urmată pentru soluționarea acestora și, în final, soluția adoptată de instanță.

În al doilea rând, instanța de apel nu s-a limitat la aprecierea legalității și temeiniciei sentinței exclusiv urmare a unei anumite calificări date de prima instanță capetelor de cerere formulate, ci a analizat și pe fond raporturile juridice dintre părți arătând că prima instanță nu a făcut o contopire între patrimoniul pârâților B. și C. cu cel al fiului lor D.. În realitate, instanța a reținut numai existența unui drept de creanță comun al reclamantei și al fostului său soț, iar în urma partajului, în persoana acestui din urmă pârât s-a născut dreptul de a și-l valorifica ori nu față de pârâții B. și C..

Cum această soluție nu este urmare a unei anumite calificări a capetelor de cerere cu care reclamanta a învestit instanța, iar instanța de apel a prezentat propriul său raționament pentru care a considerat că sentința este legală și temeinică, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs pârâții au arătat că instanța de apel a trecut cu vederea criticile pe seama cărora ar fi trebuit să explice pretinsa însărăcire a recurentei reclamante precum și cum poate fi justificată cota de 71,53% ce i-a fost acordată din cuantumul dreptului de creanță considerat bun comun al ei și al pârâtului D. În opinia recurenților, criticile neanalizate privesc:

– problema vânzării apartamentului din str. x m 13, survenită ulterior finalizării lucrărilor, în 15 iulie 2010, cu privire la care instanța a reținut doar faptul că s-ar fi probat utilizarea sumei astfel obținute pentru stingerea creditelor accesate la finanțarea acestora. Nici un cuvânt însă despre ceea ce s-a dovedit cu Adresa nr. x din 29 august 2015 și înscrisurile atașate, trimise de J., și anume faptul că exact în aceeași zi, din prețul primit, recurenta reclamantă a restituit mamei ei suma de 163.300 RON, echivalentă cu 38,000 euro;

– pretinsa donație primită de reclamantă de la mama sa, în sumă de 75,000 euro, așa cum au declarat martorele H. și G.. S-a motivat că față de acest lucru nu s-ar putea contrapune argumentul că reclamanta deținea conturi, carduri și a utilizat instrumente bancare. Nu există nicio motivare despre faptul că niciuna din declarațiile martorelor în legătură cu acest aspect nu se coroborează cu vreo altă probă, că niciuna dintre martore nu a văzut direct predarea unei asemenea sume în numerar, în condițiile în care niciun înscris de la dosar nu consemnează o operațiune bancară de acest fel. De asemenea, nu s-a explicat faptul că s-ar fi demonstrat că această sumă, sau cât anume din ea, a fost folosită pentru finanțarea lucrărilor, fie și în forma restituirii creditelor. Cu atât mai puțin că ar fi fost vreodată nevoie de ea;

– stabilirea veniturilor obținute de reclamantă și recunoașterea cheltuielilor pe care le-a avut. Toate criticile pârâților în acest sens au fost apreciate a fi nefondate, iar soluția primei instanțe a fi legală și temeinică. Decizia instanței de apel nu cuprinde nicio motivare referitoare la ceea ce, așa cum s-a dovedit prin înscrisuri, au fost fapte real petrecute pe întreaga durată a căsătoriei dintre reclamantă și pârâtul D., legate de veniturile și cheltuielile ei, care au avut legătură exclusiv cu afacerile ei și ale familiei ei și nicio legătură cu investițiile la imobilul din str. x.

Motivarea deciziei ignoră cu totul faptul că, deși recurenta reclamantă spune că a investit în imobilul de pe str. x și este singura persoană care a susținut bănește lucrările, prin probe certe, depuse în dosar chiar la cererea ei, ceea ce se dovedește nu arată în niciun fel folosirea efectivă a sumelor pentru achiziționare de material sau pentru plata facturilor către firmele furnizoare sau executante ale lucrărilor, ci dimpotrivă, cheltuieli și pierderi nelegate de imobilul din str. x în valoare de cel puțin 150.000 euro;

– niciun fel de referire și, cu atât mai puțin, o analiză clară și coerentă a criticilor prin prisma cărora pârâții au arătat, relativ la pretinsa însărăcire a reclamantei și stabilirea în favoarea ei a cotei din dreptul de creanță considerat a fi bun comun (majorată de instanța de apel la 71,53%), că poate fi reținut cu acest titlu doar acea parte care nu a fost acoperită din sumele proprii ale pârâtului D. Motivarea deciziei omite faptul că pârâții au demonstrat legătura dintre veniturile pârâtului D. și cheltuielile făcute pentru lucrări și că valoarea acestora era peste valoarea dreptului de creanță, cu consecința de a nu putea fi reținută o însărăcire a reclamantei, mai ales în cuantumul de 71,53%.

Înalta Curte a apreciat, ca și în analiza primului motiv din recursul pârâților, că toate chestiunile prezentate anterior nu constituie în realitate aspecte din care să se poată deduce lipsa de motivare a deciziei recurate, ci privesc modul în care instanța de apel a analizat și apreciat probele administrate în cauză. Prin urmare, instanța de recurs nu a fost învestită cu o critică în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de natură a atrage obligația examinării acesteia.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții au formulat critici sub următoarele aspecte:

– s-au încălcat normele ce țin de aplicarea principiului îmbogățirii fără just temei, invocat în fundamentarea pretențiilor recurentei reclamante. Astfel, deși reclamanta era ținută să demonstreze cert cheltuielile efectiv făcute de ea pentru una sau pentru toate lucrările aflate în discuție, iar, raportat la resursele despre care a afirmat că le-a utilizat pentru susținerea acestor lucrări, trebuia dovedit în limite foarte precise cât exact din aceste resurse a folosit pentru aceste lucrări, instanța a avut în vedere toate veniturile (atât ale reclamantei, cât și ale pârâtului D.) obținute în timpul căsătoriei.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că ceea ce se reproșează instanțelor de fond este aplicarea unei prezumții simple pentru aprecierea însărăcirii reclamantei urmare a cheltuielilor pe care a susținut că le-a făcut la imobilul proprietatea pârâților. Cum prezumțiile, în orice formă, sunt înscrise în art. 250 C. proc. civ. printre mijloacele de probă, în lipsa unui text care să prevadă altfel, critica formulată nu este întemeiată.

În egală măsură, în considerentele deciziei date în apel a fost prezentat pe larg raționamentul pe care instanța de apel l-a avut în vedere pentru respingerea criticilor formulate de pârâți, iar acest raționament s-a fundamentat pe analiza probelor administrate în cauză, respectiv înscrisuri și depoziții de martori, iar nu exclusiv pe prezumții simple;

– instanța a tratat superficial critica potrivit căreia nu ar fi trebuit să se omită ci, dimpotrivă, să se coreleze cuantumul veniturilor luate în calcul cu valoarea lucrărilor stabilită de experți. Se susține că, în condițiile în care dreptul de creanță stabilit (335.748,6 RON) reprezintă doar 20% din totalul veniturilor așa cum au fost avute în vedere (1.620.435,54 RON), nediferențierea veniturilor dă erori însemnate deoarece stabilirea însărăcirii s-a făcut luându-se în considerare nu doar venituri încasate ulterior perioadei în care acestea au fost obținute, ci și a unor venituri nenecesare acestui scop. Iar acest din urmă aspect a fost generat prin aceea că s-au omis cheltuielile făcute de reclamantă în interes propriu, pentru investiții ce nu interesează patrimoniul comun al soților.

Critica nu poate fi primită, în condițiile în care nu se conturează aspecte de nelegalitate ale deciziei, așa cum impune art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, pârâții nu au arătat în ce ar consta nesocotirea principiului îmbogățirii fără justă cauză, urmare a modului în care instanța a apreciat înscrisuri privitoare la venituri ce ar fi fost obținute, în opinia lor, într-o altă perioadă decât cea în care au fost realizate lucrările, și reținută drept perioadă de însărăcire a reclamantei, respectiv înscrisuri care atestă cheltuielile pe care reclamanta le-a făcut în timpul căsătoriei în alt scop decât lucrările la imobil. Aceste aspecte sunt de natură a elucida situația de fapt la care s-au aplicat prevederile art. 1345 și urm. C. civ. pentru determinarea și aprecierea temeiului de drept al raporturilor dintre părți.

Verificând decizia recurată, în lumina criticilor formulate de pârâți prin motivele de apel, Înalta Curte constată că instanțele de fond au determinat o situație de fapt corectă, atât în privința perioadei avute în vedere pentru aprecierea veniturilor și cheltuielilor efectuate, cât și prin aprecierea depozițiilor martorilor și a răspunsurilor la interogatoriu, respectiv a datei înscrisurilor deduse analizei de către ambele părți;

– s-au încălcat și aplicat greșit dispozițiile legale ale regimului comunității de bunuri a soților în privința stabilirii patrimoniului comun și a determinării bunurilor proprii, iar apoi a conturării cotelor de contribuție în dreptul de creanță pe care instanțele l-au privit ca un bun comun al pârâtului D. și al reclamantei împotriva pârâților B. și C..

În opinia pârâților, la conturarea calității de bun comun a dreptului de creanță instanțele au nesocotit prevederile art. 30 și 31 lit. a) și f) Codul familiei prin procedeul greșit al formării unei mase comune din toate veniturile pârâtului D. și ale reclamantei, raportat la care, printr-o operațiune de proporționalitate s-au determinat doar niște cote ipotetice de contribuție. Pe de altă parte, textele sus-menționate au fost încălcate prin omisiunea de a da eficiență subrogației reale cu titlu particular în ceea ce privește conturarea contribuției pârâtului la dobândirea dreptului de creanță aflat în discuție, concretizată în sumele proprii ale pârâtului, anterioare căsătoriei, și pe care le-a utilizat efectiv pentru lucrări – 75.950,7 RON din depozitul de la K. + 12.950 RON, echivalentul sumei de 3.500 euro ce i-a fost restituită de constructorul apartamentului din str. x, veniturile bunurilor sale proprii, folosite, de asemenea, pentru acoperirea valorii lucrărilor (prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) – 31.785,6 RON, reprezentând contravaloarea chiriilor de pe apartamentul din str. x, după scăderea impozitului, contravaloarea bunului său propriu, valorificat tocmai cu scopul de a acoperi valoarea lucrărilor (prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) – 251.720 RON, contravaloarea prețului apartamentului din str. x, luat în considerare doar la 62.000 euro.

Critica nu este întemeiată.

În primul rând, nu s-a probat – pentru că nici nu s-a susținut pe parcursul procesului – existența altor bunuri pe care reclamanta și soțul său să le fi dobândit în timpul căsătoriei, astfel încât, prin omisiunea acestora, instanțele să fi stabilit în mod greșit masa bunurilor de împărțit între soți. Singurul bun comun stabilit de instanțe este dreptul de creanță al reclamantei și soțului său față de proprietarii imobilului la care s-au realizat lucrările de construcție și investiții.

În al doilea rând, înlăturarea cererii reclamantei de a considera că a avut o contribuție exclusivă la dobândirea bunului comun, dreptul de creanță, s-a făcut tocmai urmare a luării în considerare, prin aplicarea subrogației reale cu titlu particular, a contribuției pârâtului, cu sume având natura unor bunuri proprii, la dobândirea acestei creanțe. Împrejurarea că, urmare a aprecierii probatoriului administrat, instanțele au determinat un anumit coeficient de contribuție a fiecărei părți, nu constituie o chestiune de legalitate, de apreciat în recurs.

În acest context, instanțele nu au încălcat prevederile art. 984 C. proc. civ., în condițiile în care au respectat limitele cadrului procesual fixat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, precizată apoi, pârâții neformulând o cerere reconvențională prin care să solicite împărțirea tuturor bunurilor comune dobândite de cei doi soți în timpul căsătoriei. Or, se observă că în privința mobilierului și a candelabrelor, a frigiderului și saunei, a căror valoare totală de 12.000 euro ar fi trebuit scăzută din creanța recunoscută reclamantei, pârâții au depus numai o întâmpinare, astfel cum s-a reținut prin sentința civilă nr. 173 din 30 martie 2018 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

În consecință, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ambele recursuri, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii atacate.

Sursa informației: www.scj.ro.