Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
242 views
Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 2159/2019
NCPC: art. 453 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 8; NCC: art. 998, art. 999; NCPP: art. 14, art. 15, art. 25 alin. (5), art. 27 alin. (2); L. nr. 10/1972: art. 103, art. 106, art. 108; C. muncii: art. 108
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză. Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecăţii, nu relevă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea acţiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998 şi art. 999 C. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a examinat cauza prin prisma motivelor de apel invocate, a instituţiei răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză şi de litigiul penal finalizat prin Sentinţa penală nr. 404 din 12 mai 2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. Susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile legale invocate în susţinerea excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune întemeiate pe dispoziţiile art. 106 şi art. 103 şi art. 108 din Legea nr. 10/1972 Codul muncii în vigoare la data producerii faptelor imputate pârâtului, sunt nefondate în condiţiile în care din considerentele hotărârii rezultă că excepţiile invocate au fost analizate din perspectiva dispoziţiilor legale la care recurentul a făcut referire.
Înalta Curte constată că situaţia de fapt din litigiul pendinte se circumscrie chiar ipotezei prevăzute expres de dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Legea nr. 10/1972 potrivit cu care „atunci când pagubele au fost cauzate unităţii printr-o faptă ce constituie infracţiune, răspunderea se stabileşte potrivit legii penale”, că aceste dispoziţii instituie o excepţie de la regimul juridic al răspunderii materiale a angajatului, regim reglementat de Codul muncii, aspect de altfel bine reţinut de instanţa de apel. În analiza excepţiei inadmisibilităţii instanţa de apel a reţinut că în jurisprudenţă s-a apreciat în mod constant că există o situaţie de excepţie în care fapta ilicită a salariatului săvârşită în legătură cu atribuţiile sale de serviciu atrage răspunderea civilă delictuală şi, nu răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii. Ipoteza fiind aceea în care fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie de către salariat prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală, întrunind caracteristicile unei infracţiuni, situaţie în care angajatorul se poate constitui parte civilă în procesul penal sau, după caz, se poate adresa instanţei civile în vederea reparării prejudiciului, potrivit regulilor stabilite de C. civ.. Or, în condiţiile în care prin încheierea din şedinţa publică din 12 martie 2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost desfiinţată Ordonanţa nr. 15250/P/2007 din 23 noiembrie 2010 de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului dispunându-se reţinerea cauzei spre judecare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare de către acesta, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat excepţia invocată de pârât constatând că circumstanţele de fapt se înscriu în ipoteza normei legale la care s-a făcut referire anterior şi care permitea reclamantei să solicite tragerea la răspundere penală a angajatului său, iar în cadrul procesului penal să solicite şi repararea prejudiciului suferit prin săvârşirea faptelor imputate, potrivit dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 C. proc. pen. Totodată, Înalta Curte constată că în condiţiile în care prin sentinţa penală nr. 404/12.05.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în mod legal a reţinut instanţa de apel că acţiunea civilă ce vizează pretenţiile decurgând din prejudiciul produs prin faptele pârâtului nu este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd expres că „persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă”. Nefondate sunt şi susţinerile legate de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de recurent raportat la dispoziţiile art. 108 din C. muncii, în condiţiile în care faţă de caracterul admisibil al acţiunii întemeiate pe dispoziţiile C. civ., concluzia care se impunea este, aşa cum bine a reţinut şi instanţa de apel, că în ce priveşte termenul în care această acţiune putea fi promovată este cel prevăzut de dispoziţiile dreptului comun, iar nu cel special instituit în materia răspunderii patrimoniale a angajatului reglementate de Codul muncii. Or, în condiţiile în care reclamanta optase pentru realizarea pretenţiilor civile în procedura judiciară penală, procedură finalizată prin sentinţa penală enunţată prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă în condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că dreptul de a învesti instanţa pentru valorificarea pretenţiilor civile s-a născut la momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă că latura civilă a procesului penal a fost lăsată nesoluţionată, respectiv la 12 mai 2014, potrivit Sentinţei penale nr. 404 din 12 mai 2014 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Cum acţiunea a fost înregistrată la 26 iunie 2014, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât raportat la dispoziţiile art. 108 din C. muncii nu este incidentă în cauză, aspect bine reţinut de altfel de către instanţa de apel. Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat excepţiile invocate de pârât, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului legate de ignorarea dispoziţiilor legale invocate în susţinerea excepţiilor inadmisibilităţii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului ce vizează aspecte legate de declaraţiile de martori, şi de expertiza efectuată în cauză, Înalta Curte reţine că acestea vizează administrarea şi aprecierea probelor ce nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., şi ca atare nu pot fi analizate de instanţa de recurs.
Cum nici una din criticile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat recursul, declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 190A din 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul la plata sumei de 2.956 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române.
Sursa informației: www.scj.ro.
