Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
539 views
Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1052/2020
L. nr. 76/2012: art. 3; L. nr. 71/2011: art. 4; NCPC: art. 430 alin. (2), art. 431 alin. (1), art. 451, art. 453, art. 479, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496; NCC: art. 948, art. 1042, art. 1662, art. 1667, art. 1776; L. nr. 64/1995: art. 40^3 alin. (4)
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare:
Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, având în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora dispozitiile C. proc. civ. se aplica numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum şi faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată ulterior datei de 15 februarie 2013.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă din punctul de vedere al dreptului material, pentru soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii este necesară o analiză a caracterului normelor care reglementează nulitatea actelor juridice şi a aplicării în timp a acestora, în contextul în care C. civ. de la 1864 a fost abrogat şi, de la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare Noul C. civ.
Sub aspectul aplicării în timp a normelor în materia nulităţii contractelor, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că la data intrării în vigoare a C. civ., actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de C. civ. din 1864, precum şi de alte acte normative, rămân supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit C. civ. sau dispoziţiilor prezentei legi.
Prin urmare, legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., a cărui nulitate se solicită, va guverna aspectele de drept material, astfel încât, Înalta Curte constată că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile vechiul C. civ.
În susţinerea cererii de recurs au fost invocate, sub un prim aspect, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.
Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
În speţa de faţă, motivul de nelegalitate, întemeiat pe aceste dispoziţii invocate în cadrul cererii de recurs, vizează greşita aplicare a art. 1776 C. civ., potrivit căruia ipoteca convenţională nu poate fi valabilă decât atunci când suma, pentru care ipoteca este constituită, va fi determinată prin act.
Aceste articol instituie principiul specializării ipotecii, regula generală în materia ipotecilor convenţionale, potrivit vechiul C. civ., fiind aceea că ipoteca nu poate garanta decât creanţe special arătate şi individualizate, ceea ce înseamnă că specializarea presupune menţionarea precisă în act a cauzei creanţei garantate, a datei şi a cifrei acesteia, o ipotecă nefiind valabilă dacă se referă la creanţe nedeterminate.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că contractul de ipotecă a cărui nulitate se solicită prin cererea dedusă judecăţii, respectiv contractul autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., îndeplineşte condiţiile subsumate principiului specializării, menţionate anterior.
Astfel, prin contractul de ipotecă încheiat între creditorul ipotecar J. S.A. Bucureşti – Sucursala Deva (ulterior C., actualmente I. SA) şi garantul ipotecar A., pentru garantarea împrumutului de 115000 euro acordat debitorului S.A. F. S.R.L., autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., s-a convenit instituirea unui drept de ipotecă pentru suma în discuţie asupra imobilului situat în Deva, str. x nr. 67/C, cu nr. cadastral x, nr. top. x şi înscris în CF x Sîntuhalm, proprietatea garantului ipotecar, compus din casa P+1E cu SC=232 mp, curte în suprafaţă totală de 696 mp înscris în CF x Sîntuhalm.
Suma pentru care ipoteca este constituită este aşadar determinată prin contractul de ipotecă, în care se menţionează în acelaşi timp şi cauza creanţei garantate, astfel că acest contract respectă principiul specializării ipotecii, consacrat de art. 1776 C. civ.
Faptul că pe lângă suma de 115 000 euro pentru care a fost constituită ipoteca au fost menţionate şi dobânzile, spezele, taxele, comisioanele şi celelalte cheltuieli de executare, sume determinabile prin natura lor, nu poate echivala cu nerespectarea principiului specializării câtă vreme debitul principal a fost în mod cert individualizat şi consemnat în cadrul contractului a cărui nulitate se solicită.
Ca atare, nu se poate considera, aşa cum susţine recurentul, că au fost încălcate dispoziţiile cu caracter imperativ ale art. 1776 C. civ., anterior citate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, totodată, cu titlu prealabil, că aspectele de fapt ale judecăţii şi criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului judiciar în recursul exercitat în condiţiile art. 488 C. proc. civ., faţă de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege şi, prin urmare, pot fi cercetate exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.
Ca atare, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Aspectele invocate de recurent în sensul încheierii mai multor contracte de credit în sumă totală de 1.310.371,77 euro într-un interval scurt de timp, cele referitoare la supraevaluarea imobilului ipotecat, la inexistenţa unui alt contract de ipotecă privind garantarea sumei de 600.000 euro, existenţa unor vicii de procedură cu ocazia încheierii celor două contracte de ipotecă pentru că nu i s-au citit, nu i s-au eliberat pe loc copii după originale, că a primit doar copii legalizate, că s-a stipulat că „valoarea imobilului ipotecat este 697.200 euro, aşa cum rezultă din Raportul de evaluare nr. x/06.07.2007 întocmit de G. SRL”, dar că nu a fost indicat sediul acestei societăţi, cele două contracte de ipotecă fiind semnate în numele băncii de directorul adjunct al sucursalei, cu care pârâtul trăia în concubinaj, şi cele vizând vinovăţia pârâtului B. în falimentarea societăţii reprezintă, în realitate, critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
Mai mult, parte din susţinerile recurentului, referitoare la contestarea semnăturii de pe contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., inclusiv cele formulate oral, la termenul de judecată din data de 4 iunie 2020, ce vizau efectuarea unei expertize grafologice, sunt invocate, omisso medio, pentru prima data în recurs, instanţa de judecată nefiind învestită cu o solicitare de anulare a acestui contract pentru a verifica validitatea acestuia prin cererea de chemare în judecată.
Sub acest aspect se remarcă faptul că, potrivit art. 479 C. proc. civ., instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
Deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el, fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).
Principiul tantum devolutum quantum apellatum dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, unei reguli restrictive în privinţa devoluţiunii ori transmiterii cauzei către instanţa de apel ce stabileşte că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată.
Principiul tantum devolutum quantum judicatum este o altă regulă care limitează caracterul devolutiv al apelului, potrivit căreia apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, neputându-se formula direct, în această cale de atac, cereri noi, respectiv nu se poate extinde cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Pe cale doctrinară, în interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate s-a stabilit că instanţa superioară este chemată să judece, să controleze numai ceea ce a judecat prima instanţă, nefiind posibil să se modifice elementele de la prima instanţă şi nici să se formuleze cereri noi.
Câtă vreme, nu a existat un capăt de cerere distinct prin care să se solicite nulitatea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., toate criticile privind nevalabilitatea acestuia sunt inadmisibile, fiind făcute omisso medio.
Recurentul susţine că alin. (4), (5), (6) şi 7 din contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007 sunt lovite de nulitate, fiind contrare dispoziţiilor imperative ale art. 1776 C. civ., făcute în mod abuziv şi prin fraudă la lege, şi arată că face dovada modului abuziv al comportamentului băncii şi al fraudei la lege, prin sintagma „dacă oricare din prevederile din acest contract sunt nule…”, menţionată în alin. (4) al contractului.
Or, această argumentaţie nu numai că nu a făcut obiectul cererii de apel, pentru a putea fi analizată de către Curtea de Apel şi a fi supusă controlului judiciar de nelegalitate în calea de atac a recursului, dar se constată că expresia anterior menţionată nu este prin ea însăşi o dovadă a existenţei unei fraude, care în speţă nu a fost dovedită.
De asemenea, situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare a fost aceea că între pârâta, Societate Bancară C. S.A., – fostă J. S.A. – şi S.C. F. S.R.L. s-a perfectat contractul acord de împrumut nr. FA 3389/30.07.2007 pentru suma de 115.000 euro, în garantarea căruia reclamantul A. a consimţit la instituirea unui drept de ipotecă asupra imobilului proprietate personală, ştiind că, în caz de neplată a ratelor împrumutului, se va proceda la executarea silită a bunului ipotecat, fără nicio formalitate, fiind, totodată, de acord să renunţe la beneficiul de discuţiune şi la beneficiul de diviziune prevăzute de art. 1042 şi art. 1662 C. civ., respectiv, de art. 1667 din acelaşi cod.
Recurentul afirmă că această clauză este de rea-credinţă şi făcută în frauda legii, fără însă a arăta în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate sub acest aspect.
În aceste condiţii, având în vedere că această clauză nu a fost anulată, nu vor fi primite susţinerile privind executarea sa silită înainte ca restituirea creditelor bancare de către debitorul principal să ajungă la scadenţă şi cele prin care apreciază că se impunea executarea în prealabil a debitorului principal, conform art. 40^3 alin. (4) din Legea nr. 64/1995 republicată.
Invocarea nerespectării Legii nr. 85/2006 republicată, ce precizează că, odată cu deschiderea procedurii falimentului, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială numită generic accesoriu nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii ţine de modul în care s-a calculat debitul în cadrul executării silite, procedură de evaluare care nu face obiectul cererii de faţă ce vizează în mod strict anularea unor clauze din contractul de ipotecă şi, pe cale de consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Câtă vreme nu s-a indicat motivul de nelegalitate al hotărârii atacate în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 948 C. civ., ci doar s-a afirmat că actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei norme imperative, în mod ilicit sau imoral, fiind lovit de nulitate absolută, iar un motiv de ordine publică nu a fost identificat sub acest aspect, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar în calea de atac a recursului prin prisma încălcării acestui temei legal.
Cum nu s-a putut aplica sancţiunea nulităţii contractului de ipotecă în baza căruia s-a făcut executarea silită şi, implicit, înscrierea în CF x Deva a dreptului de proprietate dobândit de C. S.A. Bucureşti, nu se poate considera că acestea au fost făcute nelegal, susţinerea că s-a respins iniţial cererea de întabulare a dreptului de proprietate a înscrisului cu nr. x/26.03.2010 întocmit de BEJ D., iar după 5 ani, respectiv la data de 25.10.2015, în baza aceleiaşi adrese a executorului a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea C. S.A. Bucureşti, neputând fi cenzurată în măsura în care radierea din cartea funciară a făcut obiectul prezentei cereri doar ca un capăt subsecvent admiterii acţiunii în nulitate.
Referitor la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul susţine că ambele instanţe au preluat din întâmpinare şi din concluziile scrise formulate de pârâtă că toate aspectele invocate în prezenta acţiune au fost soluţionate în cele 11 dosare intentate societăţii bancare anterior, dar din verificarea lor rezultă cu certitudine că este pentru prima dată când se invocă dispoziţiile art. 1776 C. civ., referitoare la ipotecă, deci nu există autoritate de lucru judecat, aşa cum au invocat pârâţii, întrucât în cauză nu sunt aceleaşi părţi şi nu există identitate de obiect şi cauză juridică.
Sub acest aspect se observă că susţinerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea apelată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de fond problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.
Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză.
Faptul că prin motivele inserate în cuprinsul hotărârii instanţa susţine că nu există autoritate de lucru judecat respingând excepţia invocată de pârâtă în acest sens, dar se raportează cu ocazia analizării cererii reclamantului la aspectele deja statuate de către instanţele anterioare cu putere de lucru judecat, nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii pronunţate
Astfel, instanţa de fond a constatat că, prin întâmpinare, pârâta a invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat, susţinând că au existat mai multe litigii prin care reclamantul a contestat formele de executare silită în dosarul execuţional nr. x/2009 al BEJ D., dar a statuat că, chiar dacă formele de executare silită – incluzând şi procesul-verbal de licitaţie din data de 03.03.2010 -, au fost examinate de către instanţa de executare ori de către Tribunalul Hunedoara în căile de control judiciar, în prezenta cauză, reclamantul A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare a imobilului ipotecat, deopotrivă cu radierea înscrierii dreptului de proprietate al adjudecatarului în cartea funciară, ca o aplicaţie a principiului quod nullum est, nullum producit effectum.
S-a statuat în mod expres că, acţiunea precizată de faţă vizează, în principal, desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului de ipotecă imobiliară autentificat cu nr. x/2007 de BNP E., invocând clauze abuzive, în frauda legii, şi eludarea principiului specializării ipotecii, prevăzut de art. 1769 şi următoarele din vechiul C. civ., dar în niciunul dintre dosarele invocate, instanţele de judecată nu au fost sesizate cu aceste aspecte de drept material, iar această concluzie nu a fost contestată în calea de atac a apelului.
Curtea de Apel a făcut referire la aceste litigii cu ocazia analizării procesului-verbal de licitaţie imobiliară încheiat la 03.03.2010 de BEJ D., constatând că nu poate fi primită afirmaţia apelantului că ar fi garantat împrumutul debitorului doar pentru suma de 115000 euro, deoarece reiese că acesta a încheiat şi a garantat cu imobilul în litigiu două contracte de ipotecă, respectiv cel cu nr. x/30.07.2007 şi cel cu nr. x/30.07.2007.
S-a constatat că suma totală pentru care s-a garantat este de 715.000 euro, la care se adaugă dobânzi şi comisioane, iar cu privire la cuantumul sumei garantate de reclamant, câtimea creanţei, respectiv a debitului pentru care s-a pornit executarea silită s-a apreciat că acesta nu mai poate fi repus în discuţie, nefiind lipsit de importanţă a se arăta că toate contestaţiile garantului ipotecar împotriva titlului executoriu au fost respinse.
Înalta Curte notează, sub acest aspect, că este necesar să se facă distincţie între autoritatea de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi puterea de lucru judecat care se referă la modalitatea în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a statua diferit.
Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate.
Prin urmare, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nici nu o poate ignora.
Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat; ea este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
În acest caz, este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.
Or, chiar dacă a constatat că nu poate fi admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiţia identităţii de cauză, în mod corect Curtea de Apel a apreciat că nu poate ignora puterea de lucru judecat a ceea ce s-a constatat în cadrul litigiilor anterioare referitoare la cuantumul creanţei pentru care a garantat reclamantul şi pentru care s-a făcut executarea silită, solicitarea de anulare a procesului-verbal de licitaţie în cauza de faţă fiind în mod strict rezumată la constatarea nulităţii contractului de ipotecă ce a stat la baza lui, prin prisma principiului quod nullum est, nullum producit effectum.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1059 din 4 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, ca nefondat.
În aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul, ca parte căzută în pretenţii în calea de atac a recursului, la plata către intimatul B. a sumei de 3500 RON, cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte constată că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., „instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”.
Înalta Curte, făcând o apreciere a proporţionalităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărător în faza desfăşurată în faţa instanţei de recurs, raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, constată că onorariul fixat de intimatul B. cu apărătorul său este disproporţionat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat recurentul cu acest titlu la suma de 3.500 RON, cuantum care, pentru motivele enunţate anterior, se apreciază că este corespunzător complexităţii cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar şi deplasărilor la instanţă.
Sursa informației: www.scj.ro.
