Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
147 views
Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1191/2018
L. nr. 8/1996: art. 4 alin. (1), art. 7, art. 8, art. 16, art. 33, art. 35; NCPC: art. 274 alin. (3), art. 294 alin. (1), art. 304 alin. (1), art. 312 alin. (1) – (3)
În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantă, este nefondată prima critică prin care se susţine că instanţa de apel a lipsit de eficienţă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică”, deşi ar fi reţinut ca reală aducerea operei „Într-o zi la poarta mea” la cunoştinţa publicului, pentru prima dată, de către A.
Observând considerentele deciziei atacate se constată că instanţa de apel a reţinut că „în mod corect prima instanţă, verificând probatoriul, a constatat că prima înregistrare audio şi prima publicare a piesei s-a realizat în anul 1982 sub titlul „Aseară la poarta mea”, pe vinil, la E., de către interpreta D. acompaniată de orchestra F., reclamanta imprimând o altă versiune abia în 1983”.
Ca atare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a reţinut că reclamanta ar fi adus pentru prima dată la cunoştinţa publicului piesa în cauză ca operă originală, ci doar a unei alte versiuni a unei piese muzicale aparţinând genului „folclor lăutăresc urban”.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 8/1996, solicitând constatarea calităţii sale de autor al unei opere originale, astfel că prevederile art. 4 trebuia să fie interpretate în aceste limite, ceea ce instanţa de apel a şi făcut.
Atâta timp cât din interpretarea probelor administrate în cauză instanţa de apel a reţinut că reclamanta a imprimat în 1983 o altă versiune a unei piese muzicale aparţinând genului „folclor lăutăresc urban”, în mod evident nu putea reţine că ar fi prezumată reclamanta, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, că ar fi autorul operei originale constând în chiar piesa muzicală aparţinând acestui gen.
Este nefondat al doilea motiv de recurs prin care se susţine că instanţa de apel ar fi omis a avea în vedere dispoziţiile legale cu privire la subiectul dreptului de autor în integralitatea lor, referindu-se doar la prevederile art. 7, şi neanalizând şi prevederile art. 8 şi 16 din Lege.
Aşa cum corect s-a arătat în întâmpinare, reclamanta nu a invocat în cererea de chemare în judecată existenţa vreunui drept al său de autor dedus din crearea unei opere derivate, pentru a se verifica de către instanţa de apel îndeplinirea condiţiilor art. 8 şi 16 din Lege, aspect ce ţine de cauza cererii de chemare în judecată.
Or, instanţa de apel în analiza sa era ţinută de limitele efectului devolutiv al apelului reglementate de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel neputându-se schimba cauza cererii de chemare în judecată, şi cu atât mai puţin analiza din oficiu îndeplinirea condiţiilor corespunzătoare unei alte cauze a cererii.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel ar fi omis în mod nelegal să analizeze prevederile art. 33 şi 35 din Legea nr. 8/1996.
Art. 33, care reglementează utilizările unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică permise fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, şi art. 35, care stabileşte cazurile în care este permisă transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, au ca premisă existenţa dreptului de autor asupra operei.
Or, atâta timp cât instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit existenţa dreptului de autor asupra operei originale, nu exista nicio raţiune pentru a se trece la analiza îndeplinirii celorlalte condiţii ale art. 33 şi 35 din Legea nr. 8/1996.
În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se critică respingerea ca prescris a capătului de cerere privind pretenţiile, este de reţinut că analiza acestui capăt de cerere pe fond are ca premisă reţinerea existenţei dreptului de autor asupra operei originale, a cărui încălcare să fi dus la producerea unui prejudiciu.
În condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit existenţa dreptului de autor asupra operei originale, reclamanta nu are interesul de a critica soluţionarea acestui capăt de cerere în temeiul unei excepţii, soluţie care este mai favorabilă decât respingerea cererii pe fond.
Prin motivele de recurs referitoare la cheltuielile de judecată acordate pârâtei de către prima instanţă se critică hotărârea instanţei de apel sub două aspecte, şi anume că nu poate fi justificat în drept cuantumul cheltuielilor (onorariu de avocat), considerat foarte mare, doar prin raportare la formularea întâmpinării şi prin aceea că nu a ţinut cont de faptul că niciuna din cheltuieli nu a fost efectuată de pârâtă, ci de către un terţ.
Curtea de apel a apreciat onorariul avocaţial pretins de pârâtă în faţa primei instanţe cu titlul de cheltuieli de judecată ca fiind justificat în raport de complexitatea şi durata de soluţionare a cauzei, implicarea unor probleme ce presupun o specializare mai ridicată decât litigiile civile obişnuite, munca depusă de avocaţi.
Legat de critica din recurs privind modul de justificare de către instanţa de apel a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanţă, ce a făcut obiectul unuia dintre motivele de apel, sunt de reţinut următoarele.
Pentru acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă, cuantumul cheltuielilor trebuie apreciat în raport de lucrările specifice acestei faze procesuale, ţinând cont de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat, conform art. 274 alin. (3) teza finală C. proc. civ., interpretat per a contrario.
Sub aspectul verificării îndeplinirii acestor condiţii nu se constată existenţa vreunor motive de nelegalitate, conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ., care să conducă la modificarea deciziei apelate.
Recurenta reclamantă a susţinut că i se pare foarte mare suma acordată (onorariul avocatului) doar pentru formularea unei întâmpinări.
Or, această susţinere, ce implică reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată raportat la situaţia de fapt în cauză, ţine de aprecierea temeiniciei dispoziţiei instanţei de apel, iar nu a legalităţii acesteia. Recurenta reclamantă nu a susţinut că instanţa de apel nu ar fi aplicat criteriile legale pentru determinarea acestui cuantum sau că nu ar fi îndeplinit în cauză vreunul dintre criteriile reţinute pentru evaluarea cuantumului onorariului de avocat.
În ceea ce priveşte susţinerea în sensul că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că niciuna din cheltuieli nu a fost efectuată de pârâtă, ci de către un terţ, la aceasta se va răspunde în cadrul analizei recursului declarat de către pârâtă, care vizează neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, tocmai cu această motivare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtă, prin acesta se critică neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Instanţa de apel a respins această cerere pe considerentul că nu au fost suportate personal de către parte ci au fost plătite de SC G. SRL.
Cu privire la acest aspect este de reţinut că însuşi contractul de asistenţă juridică în baza căruia s-a realizat apărarea pârâtei în cauză a fost încheiat de către SC G. SRL, în calitate de mandatar, pentru pârâtă. Cum societatea a angajat un avocat pentru a asigura apărarea pârâtei în cauză, această societate a acţionat în calitate de mandatar al pârâtei, mandat verbal, atâta timp cât nu s-a pretins că ar exista un înscris care să îl confirme.
De altfel, acordul nu este greu de presupus atâta timp cât pârâta susţine că este asociatul unic şi administratorul acestei societăţi, susţinere necontrazisă de către reclamantă.
Valabilitatea contractului de asistenţă juridică încheiat în acest mod, în temeiul căruia s-a realizat reprezentarea/asistarea pârâtei cauză, nu a fost contestată de către reclamantă.
Atâta timp cât contractul de asistenţă juridică a fost încheiat de SC G. SRL în calitate de mandatar, pentru a asigura reprezentarea pârâtei în prezenta cauză, iar onorariul a fost plătit în temeiul acestui contract, este logic a se presupune că onorariul a fost plătit pentru pârâtă, deci de către SC G. SRL, în calitate de mandatar, pentru pârâtă, iar nu în nume propriu.
Raportul juridic dintre societate şi pârâtă, în baza căruia SC G. SRL a făcut această plată, compensare, cum susţine pârâta, sau un raport juridic de altă natură, nu interesează în analiza temeiniciei şi legalităţii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, aşa cum nu interesează în această cauză verificarea îndeplinirii obligaţiilor fiscale de către SC G. SRL în legătură cu această plată, verificare ce ţine de atribuţiile altor organe ale statului.
Mai mult, este evident că plata nu a fost făcută cu intenţia de a o gratifica pe reclamantă, partea căzută în pretenţii ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată şi a căilor de atac, fapt de altfel nesusţinut de către aceasta.
Ca atare, este fondat recursul care vizează acordarea cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând onorariu de avocat în sumă de 26.876,40 RON, corespunzător complexităţii cauzei, dată de implicarea unor probleme ce presupun o specializare mai ridicată decât litigiile civile obişnuite (litigiu în domeniul drept de autor), duratei de soluţionare a căii de atac (cca 12 termene) şi a muncii depuse de avocat (întâmpinare, expertize complexe, etc.).
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă, va admite recursul formulat de recurenta-pârâtă, va modifica, în parte, decizia în sensul că va obliga pe apelanta-reclamantă A. la plata sumei de 26.876,40 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul de apel, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată aferente recursurilor, unde reclamanta a căzut în pretenţii ca urmare a respingerii recursului său şi a admiterii recursului părţii adverse, este de reţinut că pârâta a făcut dovada achitării onorariului de avocat de 33.228 RON.
Ţinând cont că apărările din cadrul recursului propriu au fost deja formulate în esenţă în cadrul dosarului de apel, raportat astfel la complexitatea recursurilor şi munca depusă de avocat în această fază procesuală, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi reduse cheltuielile de judecată solicitate la suma de 20.000 RON.
Sursa informației: www.scj.ro.
