Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
285 views
Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, în temeiul art. 135 C. proc. civ. şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:
Între părţi s-a declanşat un litigiu asimilat celor de muncă, iar reclamanta, având calitatea de grefier, a învestit Tribunalul Dâmboviţa cu o acţiune comună, formulată împreună cu ceilalţi reclamanţi, îndeplinind funcţia de personal auxiliar (grefieri) şi conex la Direcţia de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală la data sesizării instanţei.
Articolul 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prevede că „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea”.
Este adevărat că, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor, însă sintagma „se aplică în mod corespunzător” vizează desfăşurarea activităţii în cadrul unei unităţi de parchet ce funcţionează pe lângă instanţa arătată la art. 127 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 78/2016, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este o structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, care îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României, funcţionând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi având sediul în municipiul Bucureşti, astfel că ipoteza avută în vedere la instituirea art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă.
Pe de altă parte, potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., „În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii”, iar potrivit alin. (2^1) al aceluiaşi articol, aceste dispoziţii, împreună cu cele ale alin. (1), se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.
Faţă de aceste dispoziţii, Înalta Curte reţine că nu poate fi determinată competenţa teritorială nici în temeiul art. 127 alin. (2^1) C. proc. civ., întrucât nicio instanţă nu are calitate de pârâtă în dosar, ci o unitate de parchet, respectiv Direcţia de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
Aşa fiind, competenţa teritorială trebuie stabilită în cauză conform dreptului comun, respectiv, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data demarării procesului, şi ar reveni instanţei de la domiciliul sau reşedinţa reclamantei.
Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, concluzia care se impune este cea a incidenţei în speţă a unor norme de competenţă teritorială alternativă, de ordine privată, acestea nereglementând şi nestatuând o competenţă teritorială exclusivă. Astfel, necompetenţa teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu şi de instanţă din oficiu, în acest sens fiind dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii”.
Aşadar, Tribunalul Dâmboviţa nu putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opuneau dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., astfel că se impunea să rămână învestit cu soluţionarea cauzei, devenind astfel singura instanţă competentă să judece litigiul în prim grad de jurisdicţie.
Faţă de considerentele anterior expuse, în aplicarea art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Sursa informației: www.scj.ro.
