Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
112 views
Prin acţiunea promovată, reclamanta SUCURSALA REGIONALĂ CF TIMIŞOARA a CNCF „CFR” S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1415,50 RON reprezentând valoarea tichetelor de masă şi a zilelor de concediu de odihnă încasate necuvenit.
Înalta Curte reţine că litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, A., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, sunt relevante dispoziţiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii:
„cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul”.
De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul Muncii, „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.
Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.
În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.
În speţă, însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ.:
„în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru”.
În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noţiunea de „sediu” utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.
De asemenea, dispoziţiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd următoarele:
„Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii”.
Prin dispoziţiile legale anterior citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.
În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noţiunea de „sediu” la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.
Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că „sediul” reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât şi sediul secundar.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. „C.F.R.” S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, care, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Timiş, şi-a exercitat atribuţiile aferente contractului de muncă în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timişoara.
Dat fiind că raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă au fost încheiate şi derulate cu SNTFC CFR CĂLĂTORI S.A. – Sucursala Regională De Transport Feroviar De Călători Timişoara, care are sediul în municipiul Timişoara, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Timişoara, rezultă că în funcţie de acest sediu se va determina instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză.
Având în vedere că municipiul Timişoara, se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Timiş, rezultă că această instanţă este competentă să soluţioneze litigiul de muncă ivit între părţi.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.
Sursa informației: www.scj.ro.
