Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
66 views
Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe – Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.
Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, sunt relevante dispoziţiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul”.
De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul Muncii, „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.
Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.
În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.
În speţă, însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de „sediu al reclamantului”.
Potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., „în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru”.
În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noţiunea de „sediu” utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.
Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. „C.F.R.” S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara – Divizia Linii, secţia L1 Caransebeş, districtul 14 Caransebeş, care, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Caraş-Severin ataşat dosarului Tribunalului Timiş, şi-a exercitat atribuţiile aferente contractului de muncă în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timişoara.
Cu toate că, în susţinerea deciziei de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, instanţa de conflict a invocat dispoziţiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, fiind în situaţia unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 109 C. proc. civ.
Aşadar, existând un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, „pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta”, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul sucursala reclamantă la care a fost angajat pârâtul.
Stabilirea acestei competenţe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiţiei, cât şi interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanţei geografice, îşi poate susţine apărarea la o instanţă cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create şi premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părţi.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Sursa informației: www.scj.ro.
