Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
210 views
Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege, Înalta Curte constată că cele două instanţe – Tribunalul Cluj şi Tribunalul Hunedoara – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre ele este competentă să soluţioneze cauza.
Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.
În cauza de faţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a unei decizii de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, restabilirea situaţiei anterioare emiterii actului de concediere prin reintegrarea acestuia pe funcţia deţinută anterior concedierii, precum şi obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale.
Aşadar, din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, fiind incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să exercite un drept de opţiune, însă numai în ceea ce priveşte tribunalele în a căror circumscripţie se află domiciliul ori, după caz, locul de muncă.
Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite potrivit legii, iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de tribunal.
Cu toate că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social reglementează o excepţie de la această regulă, în sensul că: „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.
Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu acelaşi obiect şi faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele individuale de muncă în care reclamantul este salariatul, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de data formulării acţiunii, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
În altă ordine de idei, deşi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opţiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile „se adresează” exclusiv uneia din cele două instanţe determinate de legiuitor. Deci, aceste prevederi legale consacră o competenţă teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei serveşte cel mai bine protejării drepturilor şi intereselor sale legitime.
Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanţa (cum este şi cauza dedusă judecăţii), reclamantul are un drept de opţiune numai între tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul şi cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă.
În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reţine că, deşi domiciliul reclamantului se află în judeţul Hunedoara, locul de muncă al reclamantului se află în raza teritorială a Tribunalului Cluj (fabrica din Turda, conform actului adiţional nr. x/27.09.2021 – dosar Tribunalul Cluj).
Prin urmare, atât Tribunalul Hunedoara, cât şi Tribunalul Cluj, erau deopotrivă instanţe competente în soluţionarea cauzei, reclamantul având alegerea între acestea două.
În consecinţă, dat fiind că art. 210 din Legea nr. 62/2011 instituie un caz de competenţă teritorială alternativă, rezultă că alegerea instanţei deopotrivă competente aparţine reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.
În aceste condiţii, introducerea acţiunii pe rolul instanţei în circumscripţia căreia se află locul de muncă al reclamantului impune concluzia că Tribunalului Cluj îi revine competenţa de soluţionare a conflictului de muncă.
Pentru aceste motive, în aplicarea art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.
Sursa informației: www.scj.ro.
