Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.742 views
Analizând cererea de revizuire dedusă judecăţii, prin raportare la dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 509 C. proc. civ., (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 astfel: „Autoritatea de lucru judecat: (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.
(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.
(5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.
Potrivit art. 431 C. proc. civ.: „Efectele lucrului judecat: (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă”.
În acest sens se invocă faptul că Decizia civilă nr. 1243/26.10.2018, atacată cu revizuire, încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/2013 a Curţii de Apel Cluj care, într-o acţiune în revendicare, a statuat că B. nu a deţinut în proprietate, ci doar în administrare, terenul ce a aparţinut Bisericii Ortodoxe Române, acest teren fiind în proprietatea statului. În al doilea litigiu, această împrejurare a fost invocată ca motiv de constatare a nulităţii titlului de proprietate emis pe numele pârâtei unitate de cult, însă, susţine revizuenta, instanţa de apel a respins greşit acţiunea în nulitate, reţinând că nu ar exista putere de lucru judecat.
Cu titlu prealabil, revizuenta a solicitat repunerea în termenul de motivare a cererii de revizuire, susţinând că hotărârea atacată nu a fost redactată în termen, fiind astfel în imposibilitate să cunoască argumentele care au stat la baza soluţiei.
Având în vedere că, prin cererea completatoare, nu au fost invocate aspecte noi, de natură a modifica cadrul procesual în baza căruia poartă dezbaterile, cererea de repunere în termen apare ca fiind lipsită de interes, motiv pentru care s-a trecut la analiza condiţiilor privind admisibilitatea cererii.
În acest sens, se constată că, o primă analiză a admisibilităţii cererii de revizuire vizează împrejurarea dacă este necesară verificarea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în condiţiile în care autoritatea de lucru judecat este invocată în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).
Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un „dat” dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).
În speţă, se constată că instanţele au avut a judeca o acţiune în revendicare, respectiv, ulterior, o acţiune în anularea titlului de proprietate emis în temeiul unei legi speciale de reparaţii. În verificarea legitimităţii dreptului substanţial dedus judecăţii, în ambele litigii a fost analizată problema calităţii de proprietar asupra terenului, cele statuate, sub acest aspect, în acţiunea în revendicare fiind invocate cu forţa pozitivă a autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea litigiu.
Ultima decizie, a cărei revizuire se cere, reţine cele statuate prin decizia anterioară în legătură cu calitatea de proprietar util a B., apreciind că aceasta nu era o piedică în calea reconstituirii dreptului de proprietate întrucât art. 29 alin. (2) şi art. 29 alin. (3) indice 1 din Legea nr. 1/2000 nu făceau o astfel de distincţie între proprietarul util şi proprietarul direct, putându-se proceda la reconstituire şi dacă acesta avusese doar în înzestrare/administrare/folosinţă bunul. Aşadar, fără a nega dezlegările jurisdicţionale anterioare, cea de-a doua instanţă se fundamentează pe temeiuri juridice distincte în adoptarea soluţiei, găsind nerelevantă, faţă de cauza juridică a dreptului afirmat în a doua judecată, distincţia pe care s-a fundamentat hotărârea pronunţată în acţiunea în revendicare.
De altfel, dezlegările date prin decizia anterioară s-au constituit tocmai în cauza acţiunii în nulitate a titlului (respectiv statuarea asupra faptului că B. nu a fost proprietar), astfel încât, făcând obiect al acestei judecăţi, nu se poate susţine că există posibilitatea valorificării lor şi prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluţiei astfel pronunţate.
Contrar opiniei revizuentei, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat, izvorăşte chiar din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ. în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară.
În cauză, Înalta Curte reţine că nu a fost învestită cu verificarea aspectelor de contrarietate cuprinse în două hotărâri ce au statuat asupra aceleiaşi chestiuni, ci cu o solicitare de a cenzura modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a soluţionat problema contrarietăţii, ceea ce nu poate fi primit.
Prin urmare, faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că cererea de revizuire nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, motiv pentru care urmează a fi respinsă.
În baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa o va obliga pe revizuentă la 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimata A., reprezentând onorariu avocaţial, redus proporţional cu volumul de activitate, complexitatea cauzei, prestaţiile apărătorilor.
Sursa informației: www.scj.ro.
