Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
345 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 8/RC/2020
NCPP: art. 16 lit. f), art. 275 alin. (2) și (6), art. 421 pct. 1 lit. b), art. 426 lit. b), art. 433, art. 438, art. 447; L. nr. 407/2006: art. 42 alin. (1) lit. a); NCP: art. 5 alin. (1), art. 154, art.155, alin. (1) lit. d); Constituţia României: art. 15 alin. (2), art. 147 alin. (1) şi (4); VCP: art. 123 alin. (1)
Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care procurorul şi părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor în art. 438 din C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa verifică exclusiv legalitatea deciziei.
Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
În cauză, se constată că, prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul col. A.,s-a apreciat că, în mod greşit, instanţele de fond şi apel nu au analizat concluziile depuse cu ocazia judecării, în sensul că erau incidente, pentru infracţiunea prev. de art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006 şi infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevederile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26.04.2018, raportat la dispoziţiile art. 16 lit. f) din C. proc. pen., operând prescripţia răspunderii penale, ceea ce ar fi trebuit să conducă la încetarea procesului penal pentru aceste fapte. În ceea ce priveşte infracţiunea de ucidere din culpă, a precizat că sunt incidente prevederile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., aşa cum prevede Decizia CCR nr. 650 din 25.10.2018 şi Constituţia României la art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (1) şi (4).
În acest sens, a precizat că s-a dispus condamnarea sa pentru fapta prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006, atât timp cât prin Ordonanţa nr. 14/P/2016 din 10 ianuarie 2017 s-a dispus extinderea urmăririi penale, iar la acea dată fapta era prescrisă încă din 04 ianuarie 2017.
Totodată, a precizat că în faţa ambelor instanţe, a solicitat, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din C. pen., să fie analizată şi varianta aplicării, în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, a prevederilor noului C. pen. şi a C. proc. pen., care vizau limitele de pedeapsă. A procedat la o comparaţie a infracţiunii de ucidere din culpă, a infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor şi a infracţiunii de braconaj, sub aspectul limitelor de pedeapsă între vechiul C. pen. şi noul C. pen.
În consecinţă, a arătat că pedepsele aplicate, în raport cu cele menţionate, sunt nelegale, fiind peste limitele legale atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi termenul de încercare stabilit (7 ani), având în vedere circumstanţele atenuante.
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării atunci când:
„s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.
Înalta Curte reţine că, prin prisma cazului de recurs în casaţie, reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Prin Decizia penală nr. 23 din data de 27.06.2019 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, au fost admise apelurile declarate de părţile civile B., C. şi D. împotriva Sentinţei penale nr. 23/22.03.2019 a Tribunalului Militar Bucureşti.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi în fond, rejudecând:A majorat cuantumul daunelor morale acordate părţilor civile, de la 10.000 euro la 20.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, pentru B., de la 10.000 euro la 20.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, pentru C., respectiv de la 2.000 euro la 10.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, pentru D., sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânzi legale aferente până la achitarea integrală a debitului şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalului Militar Bucureşti şi de inculpatul A. împotriva aceleiaşi hotărâri, obligând pe apelantul inculpat A. la plata sumei de 400 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat şi la plata către partea civilă B. a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate de aceasta în faza apelului.
Astfel, instanţa de apel a reţinut ca pertinentă concluzia primei instanţe în sensul că s-a dovedit în mod cert că la data de 04.01.2012, în jurul orelor 16:40, în timp ce se afla pe raza comunei Drăgăneşti, judeţul Prahova, pe fondul de vânătoare aflat în pădurea Turbatu, în calitate de candidat, la o partidă de vânătoare organizată, inculpatul A. a deţinut şi a utilizat fără drept arma de vânătoare marca x seria x, calibrul 12, aparţinând lui E., împuşcându-l mortal, din greşeală, pe acesta.
În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, Curtea a apreciat că declaraţiile inculpatului A. sunt nesincere, respinse de toate celelalte mijloace de probă administrate în cauză, pe larg analizate în considerentele sentinţei, inculpatul neoferind argumente pertinente care să-i susţină teza potrivit căreia tragerea s-ar fi executat din direcţia celorlalte standuri şi de la o distanţă mult mai mare decât cea la care s-a aflat inculpatul în raport cu victima.
Având în vedere particularităţile cauzei, în mod just probatoriul s-a bazat în principal pe acte de specialitate, respectiv rapoartele criminalistice, balistice şi de expertiză medico-legală, din punctul de vedere al instanţei de apel acestea fiind aprofundate, dovedite ştiinţific, răspunzând obiectivelor adresate de către organele judiciare.
De asemenea, s-au apreciat concluziile expertizelor în sensul că se corelează cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, pe aspectele importante, decisive care îl incriminează pe inculpat, infirmând apărările formulate de acesta.
Totodată, cu privire la aplicarea legii mai favorabile inculpatului A., analizând comparativ şi punctual instituţiile de drept penal aplicabile în cauză, instanţa de apel a observat că dispoziţiile prevăzute de C. pen. din 1969, în ansamblu, sunt mai favorabile inculpatului, Curtea achiesând la punctul de vedere al instanţei de fond.
Inculpatul a mai invocat faptul că pentru infracţiunile de braconaj şi nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor ar fi intervenit prescripţia, în temeiul art. 154 lit. d) din C. pen., având în vedere declararea ca neconstituţional a articolului 155 alin. (1) din C. pen., prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018.
În opinia instanţei de control judiciar, această decizie nu are, ca şi natură juridică, caracterul uneia prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unei norme, pentru a produce efectul unei abrogări atipice, ci acela al unei decizii prin care instanţa de contencios constituţional a sancţionat lipsa conformităţii cu legea fundamentală a unei soluţii legislative, pentru stabilirea efectelor acesteia fiind necesar un examen al considerentelor. Practic, Decizia nr. 297/2018 nu se înscrie în tipologia deciziilor simple sau exprese, căci prin dispozitivul ei nu se sancţionează neconstituţionalitatea integrală sau parţială a unei legi ori a unei ordonanţe ci doar a unei soluţii legislative, ceea ce implică o interpretare a efectelor deciziei, operaţiune incompatibilă cu natura celor dintâi.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că prin interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018 s-a revenit practic la reglementarea întreruperii cursului prescripţiei din C. pen. anterior, având în vedere referirea pe care Curtea o face, în finalul considerentelor deciziei, la reglementarea anterioară:
(…) Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. (parag. 34).
Or, sub imperiul legii anterioare era unanim acceptat că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale reprezintă încetarea curgerii termenului prescripţiei răspunderii penale, prin îndeplinirea de către organele judiciare competente, înainte de împlinirea termenului de prescripţie, a oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale începute in personam (citaţii, aducerea la cunoştinţă a învinuirii, punerea în mişcare a acţiunii penale, confruntarea etc.) şi că aceste acte care întrerup prescripţia trebuie să fie comunicate învinuitului sau inculpatului ori să fi fost efectuate în prezenţa acestuia.
Or, din punctul de vedere al naturii sale juridice, prescripţia răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale şi, prin urmare, a acţiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată şi justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societăţii de tragere la răspundere penală.
Înalta Curte reţine că Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 din 26 aprilie 2018, publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, potrivit căreia soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, astfel cum a fost ea motivată, nu elimină prescripţia specială.
Curtea Constituţională nu a declarat integral neconstituţional alin. (1) al art. 155 din C. pen., fiind declarată neconstituţională sintagma „oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul textului legal.
Pe cale de consecinţă, art. 155 alin. (1) din C. pen. are în prezent următoarea formă determinată de intervenţia instanţei de contencios constituţional şi de neîndeplinirea de către legiuitor a obligaţiei pozitive ce îi revenea:
„Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea”.
Chiar dacă textul legal apare ca fiind unul inform, rezultă că acesta nu este ieşit din fondul activ al legislaţiei, iar instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale nu a fost declarată neconstituţională în întregul său.
În aceste condiţii, instanţei de judecată îi revine obligaţia de a aplica prevederea legală, neputând a considera că este în imposibilitate de interpretare a conţinutului textului.
În interpretarea acestui text legal, instanţa este obligată a porni de la considerentele deciziei Curţii Constituţionale în condiţiile în care, pe de o parte, deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii, iar, pe de altă parte, acest caracter este ataşat nu doar dispozitivului, ci şi considerentelor deciziei, aşa cum acest lucru rezultă din jurisprudenţa Curţii.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale a României, „în măsura în care instanţa constituţională a constatat constituţionalitatea textului criticat într-o anumită interpretare, ce rezultă, fie direct din dispozitivul deciziei, fie indirect din coroborarea considerentelor cu dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text şi cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, care se ataşează inclusiv deciziilor prin care se constată constituţionalitatea legilor sau a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea”. (Decizia 898 din 30 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 706/06.10.2011).
Prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 (publicată în M. Of. nr. 482/7.07.2011), Curtea a stabilit că, „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se, astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare”.
În aceste condiţii, este în primul rând de stabilit care este caracterul Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, dacă aceasta este o decizie simplă, ori este o decizie intermediară, interpretativă.
La o primă vedere decizia menţionată pare a fi o decizie simplă, Curtea Constituţională stabilind că o anumită soluţie legislativă este neconstituţională.
Cu toate acestea, în condiţiile în care deciziile interpretative pronunţate de Curte nu au o formă predefinită, după cum nu au nicio consacrare legală, fiind un produs al jurisprudenţei, iar existenţa lor poate fi determinată nu doar din dispozitiv, ci şi din analiza considerentelor, aşa cum s-a statuat prin deciziile anterior menţionate, Înalta Curte constată că, din analiza considerentelor deciziei ce a fost invocată în cauză, aceasta este în mod evident o decizie interpretativă.
Sunt avute în vedere paragrafele 23, 24, 28 şi 34 din decizie, prin care sunt indicate condiţiile care permit menţinerea instituţiei întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţii de constituţionalitate.
Arată Curtea Constituţională că:
Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale.
Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale.
Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.
Prin raportare la aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată neconstituţionalitatea textului legal în integralitatea sa, ci doar a unei părţi a acestuia, instituţia întreruperii cursului prescripţiei fiind în esenţă constituţională faţă de considerente anterior citate, Înalta Curte reţine faptul că Decizia nr. 297/2018 are caracterul unei decizii interpretative, în cuprinsul acesteia fiind indicată şi calea pe care organele judiciare urmează a acţiona în această materie.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că întreruperea cursului termenului de prescripţie se poate realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat, aşa cum a statuat expres Curtea Constituţională în considerentele deciziei menţionate.
O soluţie contrară, pe lângă faptul că ar lăsa fără efecte o decizie a instanţei de control constituţional, lucru interzis potrivit legii, deschide în mod evident calea unor interpretări ale prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. care nu sunt de natură a garanta drepturile persoanelor implicate în proceduri judiciare.
În aplicarea acestor consideraţii teoretice, Înalta Curte constată pe de-o parte, că nu s-au împlinit termenele de prescripţie pentru infracţiunile menţionate, în raport cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) lit. d) şi art. 155 din C. pen., iar pe de altă parte, intervenirea prescripţiei răspunderii penale, nu ar putea face obiectul analizării în acest cadru procesual, ci poate constitui eventual un motiv de contestaţie în anulare prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.
În privinţa celorlalte critici, Înalta Curte apreciază că prima instanţă şi instanţa de control judiciar referitor la culpa de 50% a victimei şi la nejustificarea reţinerii de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, având în vedere gradul concret de pericol social al infracţiunilor şi rezultatul produs, circumstanţe atenuante judiciare, acestea având un caracter facultativ, constituind împrejurări ce ar putea fi sau nu apreciate de instanţă, însă, acest proces de evaluare nu poate face obiectul unei cereri de recurs în casaţie.
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi analiza alte motive ce ţin de împrejurările şi circumstanţele săvârşirii faptei şi ale inculpaţilor.
Raportat la aceste prevederi, se constată că prin cererea de recurs în casaţie inculpatul col. A. nu a invocat în realitate aspecte de nelegalitate prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci a criticat hotărârea instanţei de control judiciar prin prisma nereţinerii circumstanţelor atenuante în favoarea sa, având drept consecinţă posibilitatea reducerii pedepsei aplicate şi corelativ, a termenului de încercare, precum şi reducerea pretenţiilor civile, ceea ce nu este posibil în calea recursului în casaţie.
Or, în procedura recursului în casaţie, prin prisma cazului de casare prevăzut de disp. art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. invocat, se verifică legalitatea pedepsei aplicate, în raport cu încadrarea juridică şi circumstanţele de fapt reţinute, în mod definitiv, de instanţa care a judecat apelul.
Din această perspectivă, se constată că, în cauză, s-a aplicat o pedeapsă legală între limitele prevăzute de dispoziţiile legale incriminatoare.
Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., ar fi fost incident în situaţia în care „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, altfel spus, dacă pedepsele aplicate nu s-ar fi încadrat în limitele prevăzute de lege, ceea ce în speţă nu este cazul.
Referitor la aplicarea legii penale mai favorabilei inculpatului, se reţine că aceasta nu priveşte exclusiv limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, ci şi mecanismul de aplicare a pedepselor în cadrul procesului de individualizare, atât sub aspectul condiţiilor legale ce se cer a fi îndeplinite, al obligaţiilor de executat, al cumulului juridic ori aritmetic în cazul pluralităţii de infracţiuni, al sporului de pedeapsă şi nu în ultimul rând al intervenirii cauzelor privind înlăturarea consecinţelor condamnării.
Mai mult decât atât, în cadrul acestei căi de atac, nu se poate înfăptui o nouă judecată bazată pe reaprecierea probelor, nu se poate analiza conţinutul mijloacelor de probă, nu se poate da o nouă apreciere materialului probator, nu se poate stabili o altă situaţie de fapt, nu se poate face aplicarea legii penale mai favorabile întrucât excede cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege în art. 438 din C. proc. pen., acestea fiind atributul exclusiv al instanţei de fond şi al instanţei de apel.
Criticile invocate nu pot fi circumscrise decât formal cazului de casare invocat.
În plus, indiferent de aprecierea motivelor de recurs invocate de recurent, referitor la reevaluarea materialului probator în scopul verificării temeiniciei soluţiei atacate, ca reprezentând un motiv de nelegalitate ori netemeinicie, acesta nu poate fi valorificat în contextul cazurilor exprese şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul col. A. împotriva Deciziei nr. 23 din data de 27.06.2019 a Curţii Militare de Apel.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat inculpatul col. A. la plata sumei de 2.000 RON către intimatele părţi civile B., C. şi D., reprezentând onorariul apărătorului ales.
Sursa informației: www.scj.ro.
