Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
183 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 6/RC/2021
NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; NCP: art. 35 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 182 lit. a), art. 210 alin. (1)
Examinând, pe fond, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B., C. şi D., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A., B., C. şi D. au fost admis în principiu cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.
Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.
Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.
Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal – şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale – încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.
În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.
Dispoziţiile precizate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie constată că recurenţii inculpaţi au formulat critici privind atât hotărârea primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, apărarea inculpaţilor susţinând că aceste instanţe au depăşit cadrul legal prin condamnarea inculpaţilor pentru fapte ce nu au fost corect incadrate juridic, şi sub acest aspect, a concluzionat că singura încadrare juridică raţională pe care o pot primi faptele descrise este aceea de trafic de persoane în scopul executării unei munci sau îndeplinirii unui serviciu cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate în prezent dezincriminată.
Aşa cum s-a arătat, Înalta Curte verifică doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârea recurată şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
În speţă, inculpaţii A., B., C. şi D. au fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prev. de art. art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen.
În fapt, s-au reţinut în sarcina inculpaţilor următoarele:
Fapta inculpatului C. care, în perioada 2009 – 2016, prin acţiuni repetate desfăşurate în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, împreună cu alte persoane, acţionând prin inducere în eroare, în mod direct sau prin intermediul altor persoane, a recrutat un număr de optsprezece victime majore – J., E., I., F., K., L., G., V., H., M., N., O., U., P., Q., R., T. şi S. pe care, personal sau împreună cu alte persoane, contra unei contribuţii lunare cuprinse între 100-150 de euro, le transporta în Italia, unde le preda cetăţenilor italieni Y., Z., AA. şi BB., în scopul exploatării acestora prin obligarea la executarea de muncă în mod forţat de către cetăţenii italieni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată şi în stare de recidivă, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 41 alin. (1) din C. pen.
Fapta inculpatului B. care, în perioada 2009 – 2016, prin acţiuni repetate desfăşurate în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, împreună cu alte persoane, acţionând prin inducere în eroare, în mod direct sau prin intermediul altor persoane, a recrutat un număr de treisprezece victime majore – J., E., I., F., K., L., V., M., N., P., R., T. şi S. pe care, personal sau împreună cu alte persoane, contra unei contribuţii lunare cuprinse între 100-150 de euro, le transporta în Italia, unde le preda cetăţenilor italieni Y., Z., AA. şi BB., în scopul exploatării acestora prin obligarea la executarea de muncă în mod forţat de către cetăţenii italieni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Fapta inculpatului D. care, în perioada 2009 – 2016, prin acţiuni repetate desfăşurate în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, împreună cu alte persoane, acţionând prin inducere în eroare, în mod direct sau prin intermediul altor persoane, a recrutat un număr de treisprezece victime majore – J., I., F., K., G., V., H., N., U., P., R., T. şi S. pe care, personal sau împreună cu alte persoane, contra unei contribuţii lunare cuprinse între 100-150 de euro, le transporta în Italia, unde le preda cetăţenilor italieni Y., Z., AA. şi BB., în scopul exploatării acestora prin obligarea la executarea de muncă în mod forţat de către cetăţenii italieni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Fapta inculpatului A. care, în perioada 2009 – 2016, prin acţiuni repetate desfăşurate în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, împreună cu alte persoane, acţionând prin inducere în eroare, în mod direct sau prin intermediul altor persoane, a recrutat un număr de opt victime majore – E., I., G., V., Q., T., N. şi S. pe care, personal sau împreună cu alte persoane, contra unei contribuţii lunare cuprinse între 100-150 de euro, le transporta în Italia, unde le preda cetăţenilor italieni Y., Z., AA. şi BB., în scopul exploatării acestora prin obligarea la executarea de muncă în mod forţat de către cetăţenii italieni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Analizând faptele pentru care au fost condamnaţi inculpaţii, Înalta Curte constată că acestea întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.
Referitor la încadrarea juridică a faptelor, prin expresia de „exploatare a unei persoane” în domeniul muncii se înţelege, prin altele, şi „supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat”, definiţie ce se regăseşte, de altfel şi în Decizia – Cadru a Consiliului din 19 iulie 2002 (nr. 2002/629/JAI) privind combaterea traficului de persoane.
Relevantă este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Doyen c. Franţei, Decizia nr. 39109/1997 din 9 septembrie 1998, prin care s-a statuat că „munca este forţată sau obligatorie dacă cel care o prestează este obligat la aceasta împotriva voinţei sale şi dacă obligaţia este injustă, opresivă sau constituie o situaţie ce nu putea fi evitată”.
Având în vedere toate aceste argumente s-a dovedit în prezenta cauză, fără dubiu, că exploatarea persoanelor vătămate s-a făcut prin supunerea acestora la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat.
Totodată, se reţine că muncă forţată este atunci când o persoană începe sau asigură un serviciu împotriva voinţei sale şi nu poate pleca fără a fi penalizată sau ameninţată cu o pedeapsă anume. Munca forţată este o încălcare a drepturilor omului.
Exploatarea prin muncă se caracterizează prin: durata exagerată a timpului de lucru, munca suplimentară, muncă de noapte, lipsa repausului săptămânal, prestarea de activitate în zilele de sărbătoare legală, interzicerea sau împiedicarea revenirii la domiciliu, neplata salariului, îndatorarea imaginară şi acuzarea „angajaţilor” de producerea oricărei pagube, etc.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în accepţiunea dispoziţiilor art. 182 lit. a) din C. pen. cu referire la art. 210 din C. pen. privind infracţiunea de trafic de persoane, prin exploatarea unei persoane se înţelege supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat.
După cum a fost arătat anterior, exploatarea prin muncă a persoanelor vătămate a avut loc prin supunerea la muncă în mod forţat. Astfel, privind toate actele materiale reţinute în sarcina inculpaţilor, instanţa a constatat că executarea muncii s-a făcut în mod forţat, deoarece persoanelor vătămate le-au fost prezentate condiţii de lucru care nu existau în realitate, au fost induse în eroare în ceea ce priveşte ziua de lucru, fiind nevoiţi deseori să lucreze şi până la 12 ore pe zi, inclusiv sâmbăta şi duminica, fără a fi plăţi în plus faţă de suma de 4,3 euro, documentele multor dintre ei le erau reţinute de către angajatorul italian sub pretextul încheierii unor contracte care, fie erau inexistente material, fie nu erau înregistrate în mod legal în Italia, dovadă în acest sens stând declaraţiile persoanelor care, accidentate fiind (înţepături insecte, luxaţii picior, etc), erau nevoite să se trateze singure iar în eventualitatea unor controale din partea autorităţilor italiene aceştia erau învăţaţi să declare în mod mincinos că sunt turişti, spre exemplu.
Mai mult, când unele persoane vătămate erau nemulţumite de condiţiile de muncă ori de faptul că erau nevoiţi să achite o taxa lunară, erau ameninţate cu pierderea locului de muncă şi/sau vătămarea integrităţii corporale, inclusiv în ipoteza în care aceştia plecau de la fermă găsindu-şi pe cont propriu un alt job, întrucât, conform declaraţiilor martorilor „W. este a lui” C., astfel că acesta, avea impregnată ideea ca orice persoană ce a fost adusă la un moment dat în Italia de către el şi ceilalţi fraţi ai săi, îi datorează lunar această taxă.
Or având în vedere aceste aspecte precum şi împrejurarea că în schimbul fiecărei persoane vătămate, martor astfel „angajat” (fără a avea în mod evident vreo acreditare ori să reprezinte o societate ce s-ar fi ocupat în mod autorizat de plasarea de forţă de muncă în Italia), inculpaţii au primit sume între 100-150 euro lunar, faptele reţinute în sarcina acestora, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane.
Atfel, deşi apărarea a susţinut că singura încadrare juridică raţională pe care o pot primi faptele descrise este aceea de trafic de persoane în scopul executării unei munci sau îndeplinirii unui serviciu cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate şi care în prezent dezincriminată, nu poate fi primită.
Înalta Curte constată că această apărare este nefondată având în vedere că traficul de persoane comis în scopul exploatării victimei prin supunerea la executarea unei munci în mod forţat în condiţiile anterior descrise, este prevăzut de legea penală în dispoziţiile art. 210 din C. pen..(a se vedea Decizia nr. 76/RC din 26 februarie 2015).
În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A., B., C. şi D. împotriva deciziei penale nr. 695/A din data de 28 august 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 157 RON, vor rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
