Necesitatea expunerii unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac. Recurs în casație respins ca nefondat (NCP, NCPP)

9 apr. 2021
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 155
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 6/RC/2021

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; NCP: art. 35 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 182 lit. a), art. 210 alin. (1)

Examinând, pe fond, cererile de recurs în casație formulate de inculpații A., B., C. și D., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Recursurile în casație declarate de inculpații A., B., C. și D. au fost admis în principiu cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal – și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale – încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precizate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de recurs în casație constată că recurenții inculpați au formulat critici privind atât hotărârea primei instanțe, cât și a instanței de apel, apărarea inculpaților susținând că aceste instanțe au depășit cadrul legal prin condamnarea inculpaților pentru fapte ce nu au fost corect incadrate juridic, și sub acest aspect, a concluzionat că singura încadrare juridică rațională pe care o pot primi faptele descrise este aceea de trafic de persoane în scopul executării unei munci sau îndeplinirii unui serviciu cu încălcarea normelor legale privind condițiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate în prezent dezincriminată.

Așa cum s-a arătat, Înalta Curte verifică doar corespondența formală între elementele faptice reținute în hotărârea recurată și conținutul constitutiv al infracțiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În speță, inculpații A., B., C. și D. au fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane, prev. de art. art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen.

În fapt, s-au reținut în sarcina inculpaților următoarele:

Fapta inculpatului C. care, în perioada 2009 – 2016, prin acțiuni repetate desfășurate în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, împreună cu alte persoane, acționând prin inducere în eroare, în mod direct sau prin intermediul altor persoane, a recrutat un număr de optsprezece victime majore – J., E., I., F., K., L., G., V., H., M., N., O., U., P., Q., R., T. și S. pe care, personal sau împreună cu alte persoane, contra unei contribuții lunare cuprinse între 100-150 de euro, le transporta în Italia, unde le preda cetățenilor italieni Y., Z., AA. și BB., în scopul exploatării acestora prin obligarea la executarea de muncă în mod forțat de către cetățenii italieni, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane în formă continuată și în stare de recidivă, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 41 alin. (1) din C. pen.

Fapta inculpatului B. care, în perioada 2009 – 2016, prin acțiuni repetate desfășurate în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, împreună cu alte persoane, acționând prin inducere în eroare, în mod direct sau prin intermediul altor persoane, a recrutat un număr de treisprezece victime majore – J., E., I., F., K., L., V., M., N., P., R., T. și S. pe care, personal sau împreună cu alte persoane, contra unei contribuții lunare cuprinse între 100-150 de euro, le transporta în Italia, unde le preda cetățenilor italieni Y., Z., AA. și BB., în scopul exploatării acestora prin obligarea la executarea de muncă în mod forțat de către cetățenii italieni, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane în formă continuată prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Fapta inculpatului D. care, în perioada 2009 – 2016, prin acțiuni repetate desfășurate în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, împreună cu alte persoane, acționând prin inducere în eroare, în mod direct sau prin intermediul altor persoane, a recrutat un număr de treisprezece victime majore – J., I., F., K., G., V., H., N., U., P., R., T. și S. pe care, personal sau împreună cu alte persoane, contra unei contribuții lunare cuprinse între 100-150 de euro, le transporta în Italia, unde le preda cetățenilor italieni Y., Z., AA. și BB., în scopul exploatării acestora prin obligarea la executarea de muncă în mod forțat de către cetățenii italieni, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane în formă continuată prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Fapta inculpatului A. care, în perioada 2009 – 2016, prin acțiuni repetate desfășurate în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, împreună cu alte persoane, acționând prin inducere în eroare, în mod direct sau prin intermediul altor persoane, a recrutat un număr de opt victime majore – E., I., G., V., Q., T., N. și S. pe care, personal sau împreună cu alte persoane, contra unei contribuții lunare cuprinse între 100-150 de euro, le transporta în Italia, unde le preda cetățenilor italieni Y., Z., AA. și BB., în scopul exploatării acestora prin obligarea la executarea de muncă în mod forțat de către cetățenii italieni, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane în formă continuată prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Analizând faptele pentru care au fost condamnați inculpații, Înalta Curte constată că acestea întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor, prin expresia de „exploatare a unei persoane” în domeniul muncii se înțelege, prin altele, și „supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forțat”, definiție ce se regăsește, de altfel și în Decizia – Cadru a Consiliului din 19 iulie 2002 (nr. 2002/629/JAI) privind combaterea traficului de persoane.

Relevantă este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Doyen c. Franței, Decizia nr. 39109/1997 din 9 septembrie 1998, prin care s-a statuat că „munca este forțată sau obligatorie dacă cel care o prestează este obligat la aceasta împotriva voinței sale și dacă obligația este injustă, opresivă sau constituie o situație ce nu putea fi evitată”.

Având în vedere toate aceste argumente s-a dovedit în prezenta cauză, fără dubiu, că exploatarea persoanelor vătămate s-a făcut prin supunerea acestora la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forțat.

Totodată, se reține că muncă forțată este atunci când o persoană începe sau asigură un serviciu împotriva voinței sale și nu poate pleca fără a fi penalizată sau amenințată cu o pedeapsă anume. Munca forțată este o încălcare a drepturilor omului.

Exploatarea prin muncă se caracterizează prin: durata exagerată a timpului de lucru, munca suplimentară, muncă de noapte, lipsa repausului săptămânal, prestarea de activitate în zilele de sărbătoare legală, interzicerea sau împiedicarea revenirii la domiciliu, neplata salariului, îndatorarea imaginară și acuzarea „angajaților” de producerea oricărei pagube, etc.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în accepțiunea dispozițiilor art. 182 lit. a) din C. pen. cu referire la art. 210 din C. pen. privind infracțiunea de trafic de persoane, prin exploatarea unei persoane se înțelege supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat.

După cum a fost arătat anterior, exploatarea prin muncă a persoanelor vătămate a avut loc prin supunerea la muncă în mod forțat. Astfel, privind toate actele materiale reținute în sarcina inculpaților, instanța a constatat că executarea muncii s-a făcut în mod forțat, deoarece persoanelor vătămate le-au fost prezentate condiții de lucru care nu existau în realitate, au fost induse în eroare în ceea ce privește ziua de lucru, fiind nevoiți deseori să lucreze și până la 12 ore pe zi, inclusiv sâmbăta și duminica, fără a fi plăți în plus față de suma de 4,3 euro, documentele multor dintre ei le erau reținute de către angajatorul italian sub pretextul încheierii unor contracte care, fie erau inexistente material, fie nu erau înregistrate în mod legal în Italia, dovadă în acest sens stând declarațiile persoanelor care, accidentate fiind (înțepături insecte, luxații picior, etc), erau nevoite să se trateze singure iar în eventualitatea unor controale din partea autorităților italiene aceștia erau învățați să declare în mod mincinos că sunt turiști, spre exemplu.

Mai mult, când unele persoane vătămate erau nemulțumite de condițiile de muncă ori de faptul că erau nevoiți să achite o taxa lunară, erau amenințate cu pierderea locului de muncă și/sau vătămarea integrității corporale, inclusiv în ipoteza în care aceștia plecau de la fermă găsindu-și pe cont propriu un alt job, întrucât, conform declarațiilor martorilor „W. este a lui” C., astfel că acesta, avea impregnată ideea ca orice persoană ce a fost adusă la un moment dat în Italia de către el și ceilalți frați ai săi, îi datorează lunar această taxă.

Or având în vedere aceste aspecte precum și împrejurarea că în schimbul fiecărei persoane vătămate, martor astfel „angajat” (fără a avea în mod evident vreo acreditare ori să reprezinte o societate ce s-ar fi ocupat în mod autorizat de plasarea de forță de muncă în Italia), inculpații au primit sume între 100-150 euro lunar, faptele reținute în sarcina acestora, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane.

Atfel, deși apărarea a susținut că singura încadrare juridică rațională pe care o pot primi faptele descrise este aceea de trafic de persoane în scopul executării unei munci sau îndeplinirii unui serviciu cu încălcarea normelor legale privind condițiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate și care în prezent dezincriminată, nu poate fi primită.

Înalta Curte constată că această apărare este nefondată având în vedere că traficul de persoane comis în scopul exploatării victimei prin supunerea la executarea unei munci în mod forțat în condițiile anterior descrise, este prevăzut de legea penală în dispozițiile art. 210 din C. pen..(a se vedea Decizia nr. 76/RC din 26 februarie 2015).

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A., B., C. și D. împotriva deciziei penale nr. 695/A din data de 28 august 2020 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu, în sumă de câte 157 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.

Necesitatea expunerii unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac. Recurs în casație respins ca nefondat (NCP, NCPP) was last modified: aprilie 9th, 2021 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter