Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
224 views
Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate
A. Examinând, cu prioritate, termenul de declarare a căii de atac formulate de pârâta Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”, iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat: „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)”. Totodată, conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.: „Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută”.
Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 169 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost comunicată pârâtei Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi la data de 31 ianuarie 2020, conform dovezii de înmânare aflate la dosarului Curţii de Apel Constanţa format ulterior soluţionării conflictului negativ de competenţă. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, a început să curgă de la acest moment şi s-a împlinit la data de 17 februarie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 181, raportat la art. 183-184 C. proc. civ.
Cererea de recurs a fost, însă, depusă de pârâtă la data de 19 februarie 2020, astfel cum rezultă din data comunicării efectuate prin fax şi din lipsa, din dosarul cauzei, a oricărui alt material probator care să facă dovada unei alte date de comunicare sau depunere a recursului. De altfel, se observă inclusiv din numărul de înregistrare atribuit de recurentă cererii sale de recurs (nr. TLG-DEX 439/18.02.2020) că aceasta a fost formulată ulterior expirării termenului de declarare a căii de atac.
Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi în afara termenului de 15 zile prevăzut de lege, respectiv la data de 19 februarie 2020, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 17 februarie 2020.
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 185 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâta Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, şi va respinge un astfel de recurs, ca tardiv formulat.
B. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea este fondat, pentru următoarele considerente:
Din analiza circumstanţelor particulare ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin Procesul-verbal nr. x/25.10.2016, s-a constatat insolvabilitatea societăţii debitoare B. S.R.L. în raport de o creanţă fiscală rămasă neachitată în cuantum total de 2.936.059 RON, aferentă perioadei în care funcţia de administrator al societăţii debitoare a fost deţinută şi de intimatul – reclamant A..
La data de 27.12.2016 a fost emisă o primă decizie de atragere a răspunderii solidare a intimatului – reclamant, cu nr. 17138/27.12.2016, pentru o creanţă fiscală în cuantum de 2.936.059 RON.
Ulterior emiterii Procesului-verbal nr. x/25.10.2016 de constare a stării de insolvabilitate şi a primei decizii de atragere a răspunderii solidare, societatea debitoare B. S.R.L. şi-a continuat activitatea, acumulând obligaţii fiscale suplimentare de 2.857.042 RON.
La data de 19.07.2017 a fost emisă de către Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi o a doua decizie de atragere a răspunderii solidare a intimatului – reclamant A., cu nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 . Împotriva deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi intimatul – reclamant A. a formulat contestaţie administrativă prealabilă, ce a fost respinsă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin decizia nr. 113/05.10.2017.
Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, intimatul – reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu verificarea legalităţii deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 şi a deciziei nr. 113/05.10.2017, prin sentinţa civilă nr. 169 din 19 septembrie 2019 prima instanţă apreciind că legalitatea acestora nu poate fi confirmată.
Raţionamentele primei instanţe au fost criticate, în termen legal, de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, iar susţinerile acesteia, întemeiate pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt apreciate de Înalta Curte drept fondate.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că, prin calea de atac exercitată, recurenta nu a criticat şi soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei tardivităţii acţiunii, motiv pentru care, faţă de limitele învestirii în recurs, o atare soluţie urmează a fi menţinută.
Cât priveşte chestiunile supuse verificării prin cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că, în mod contrar celor reţinute de prima instanţă, decizia nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 a Administraţiei pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi, de angajare a răspunderii solidare a intimatului – reclamant A., a fost emisă cu respectarea legii, neexistând elemente care să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură un astfel de act administrativ fiscal.
Instanţa de control judiciar consideră că decizia antereferită reprezintă un act administrativ motivat conform, în sensul că permite atingerea dublei finalităţi pe care o are, câtă vreme îndeplineşte funcţia de transparenţă, de natură a permite reclamantului (drept beneficiar al actului) să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcţii fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate în cauză nerezultând elemente de dificultate privind înţelegerea argumentelor avute în vedere de către pârâtă, ci doar opinia contrară a intimatului – reclamant, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale.
Totodată, instanţa de control judiciar apreciază că aspectele învederate de autoritate în justificarea actului permit şi instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, respectiv reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.
Mai mult, organul fiscal a stabilit motivele de fapt care au justificat pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 în ceea ce îl priveşte pe reclamant, maniera în care prima instanţă a analizat şi aplicat astfel de prevederi fiind una eronată, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Se reţine că decizia nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 de atragere a răspunderii solidare a intimatului – reclamant A. nu a fost emisă în temeiul lit. b) al aceluiaşi text normativ, motiv pentru care instanţa de control judiciar nu poate da eficienţă corelaţiei pe care intimatul încearcă să o facă între prevederile lit. c) şi d) ale art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi necesitatea stabilirii unei legături de cauzalitate a faptelor reglementate de aceste texte cu provocarea stării de insolvabilitate a societăţii debitoare, întrucât o atare corelaţie este proprie doar lit. b) a art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.
Prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală dispun astfel:
Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Pentru fiecare dintre cele două fapte reţinute în sarcina intimatului – reclamant se verifică cerinţa legăturii de cauzalitate între acestea şi prejudiciu, întrucât organul fiscal a fost lipsit de posibilitatea de a participa la procedura colectivă a insolvenţei (menită a permite creditorilor urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, conform art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014 – în cazul literei c) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală) sau de a obţine plata, la scadenţă, a creanţelor fiscale deţinute faţă de societatea debitoare (în cazul, tezei finale a lit. d) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală).
Pe cale de consecinţă, legătura de cauzalitate vizată de prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală se verifică strict prin raportare la faptele pentru care s-a emis decizia de atragere a răspunderii solidare.
De asemenea, din conţinutul normativ al prevederilor legale citate anterior, rezultă că, în esenţă, condiţiile impuse de lit. c) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală pentru angajarea răspunderii solidare sunt cele ale deţinerii calităţii de administrator, existenţei unor obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare aferente perioadei exercitării mandatului, ce au rămas neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, existenţei unei obligaţii legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei (în raport de astfel de obligaţii) şi neîndeplinirii, cu rea credinţă, a unei astfel de obligaţii.
Analizând sentinţa recurată, Înalta Curte observă că prima instanţă nu a realizat o verificare conformă a modului de întrunire a acestor condiţii în cauză, fiind astfel întemeiate criticile formulate de recurenta – pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea.
Din lucrările dosarului rezultă că nu este contestată, de niciuna dintre părţi, îndeplinirea primelor condiţii (calitatea intimatului – reclamant de administrator al societăţii debitoare B. S.R.L. şi existenţa unor obligaţiile fiscale aferente perioadei exercitării mandatului, rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate).
În ceea ce priveşte existenţa unei obligaţii legale de a cere deschiderea procedurii insolvenţei, Înalta Curte reţine că ceea ce invocă, în fapt, intimatul -reclamant, este chestiunea existenţei unor impedimente obiective în executarea unei astfel de obligaţii, care, în opinia reprezentatului debitoarei, ar înlătura reaua sa credinţă în exercitarea îndatoririlor sale de administrator.
Or, astfel de chestiune vizează, în fapt, ultima condiţie reglementată de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, respectiv pe cea a neîndeplinirii cu rea credinţă a obligaţiei, noţiune căreia prima instanţă i-a dat, însă, o eronată interpretare.
Chestiunea principală ce se impune a fi evidenţiată este cea a definirii conceptului de rea-credinţă, în accepţiunea reglementării conţinute în art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, reaua – credinţă neîmbrăcând doar forma urmăririi prejudicierii intereselor creditorilor bugetari prin nesolicitarea deschiderii procedurii insolvenţei, ci şi acceptarea, fără o justificare obiectivă, a unei astfel de consecinţe.
În fapt, prin art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală legiuitorul a reglementat un caz special de naştere a obligaţiei administratorului de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, mai precis cel al ipotezei în care a fost declarată starea de insolvabilitate, cererea de deschidere urmând a fi formulată în considerarea obligaţiilor fiscale rămase neachitate la data constatării insolvabilităţii. Pe cale de consecinţă, nu pot fi reţinute alegaţiile intimatului privind necesitatea existenţei sau inexistenţei unei justificări comerciale a formulării solicitării de deschidere a procedurii insolvenţei.
Sancţiunea nerespectării cu rea – credinţă a unei astfel de obligaţii este cea a atragerii răspunderii solidare. Obligaţia de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei este poziţionată temporal, în ipoteza reglementată de antereferitul text normativ, ulterior momentului declarării stării de insolvabilitate, motiv pentru care sunt eronate susţinerile intimatului conform cărora, pentru atragerea răspunderii solidare în temeiul unui astfel de text normativ, ar exista şi o condiţie ca depunerea cererii de intrare în insolvenţă să aibă valenţa de a preveni insolvabilitatea.
Norma specială în discuţie (art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală) se completează cu prevederile normei generale reprezentate de art. 66 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 85/2014 (forma în vigoare la data emiterii Procesului-verbal nr. x/25.10.2016 de constatare a stării de insolvabilitate a societăţii debitoare), conform cărora:
(1) Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.
(5) Cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta, fără a fi necesară o hotărâre a asociaţilor/acţionarilor. În cazul în care prin cererea debitorului se solicită aplicarea procedurii simplificate, se va depune şi hotărârea adunării generale a asociaţilor/acţionarilor în acest sens.
Deşi este adevărat că există diferenţe între noţiunea de insolvabilitate, reglementată de Codul de procedură fiscală şi cea de insolvenţă, în sensul Legii nr. 84/2015, din conţinutul normativ al art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală rezultă că legiuitorul a reglementat o legătură directă între aspectul declarării stării de insolvabilitate (raportat la obligaţiile fiscale ale debitorului principal aferente perioadei exercitării mandatului de administrator şi rămase neachitate) şi obligaţia de deschidere a procedurii insolvenţei.
Înalta Curte constată că intimatul – reclamant nu neagă faptul că nu a îndeplinit obligaţia de a cere deschiderea procedurii insolvenţei or pe cea de achitare a obligaţiilor fiscale născute ulterior declarării insolvabilităţii. Acesta afirmă doar că nu se poate reţine reaua sa credinţă, întrucât primul demers ar fi impus existenţa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor/asociatului unic, iar, în privinţa ambelor fapte imputate prin decizia contestată, controlul societăţii debitoare era deţinut de numitul C., ce avea atât calitatea de administrator al acesteia, cât şi de reprezentant al asociatului ce deţinea cota de participaţie majoritară, de 70%, la capitalul social al societatea B. S.R.L. (B. – persoană juridică de drept italian), motiv pentru care demersurile intimatului reclamant nu ar fi avut o finalitate concretă.
Instanţa de control judiciar observă că aceste aspecte reprezintă, în esenţă, o reiterare a susţinerilor evocate de intimatul – reclamant cu ocazia audierii sale în faza prealabilă emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare secunde, ce au fost avute în vedere de organul fiscal la momentul emiterii unei astfel de decizii.
Or, astfel cum rezultă din prevederile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 citate mai sus, la data emiterii Procesului-verbal de constatare a stării de insolvabilitate a societăţii debitoare, nu exista, pentru deschiderea procedurii generale a insolvenţei, o condiţie precum cea evocată de intimat (necesitatea unei hotărâri AGA fiind cerută doar în cazul procedurii simplificate). Dincolo de lipsa necesităţii sus indicatei hotărâri, se reţine că intimatul nici nu susţine că ar fi încercat o convocare a adunării generale a asociaţilor, deşi atribuţiile de administrator îi permiteau un astfel de demers.
Înalta Curte observă şi că cei doi administratori ai societăţii debitoare aveau puteri depline şi nelimitate, ce puteau fi exercitate separat, motiv pentru care pasivitatea intimatului nu poate fi justificată de lipsa pârghiilor statutare, neexistând un impediment real în exercitarea atribuţiilor ce incumbau acestuia.
De asemenea, faptul că în anul 2016 societatea a realizat plăti în cuantum de 520.000 RON în vederea stingerii creanţelor fiscale nu prezintă relevanţă, câtă vreme, din perspectiva ipotezelor reglementate de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală evocate prin decizia nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, elementul supus analizei este cel al conduitei intimatului (drept administrator al societăţii debitoare) ulterioară datei de 25.10.2016 (declararea insolvabilităţii) şi până la data de 19.07.2017 (data emiterii celei de-a doua decizii de angajare a răspunderii solidare), perioadă în care societatea a acumulat obligaţii fiscale suplimentare, ce nu au fost achitate.
Mai mult, din răspunsurile intimatului – reclamant consemnate în Procesul-verbal de audiere din 03.07.2017, rezultă că cererile de eşalonare la plată au fost respinse pentru neconstituirea de către societatea debitoare a unor garanţii conforme.
Nu se poate face abstracţie nici de împrejurarea că însuşi reclamantul susţine, în esenţă, că, deşi societatea debitoarea B. S.R.L. avea de încasat creanţe în sumă totală de 14.099.716 RON, cel care datora o mare parte din aceasta era chiar asociatul majoritar (B.), ce nu avea interes în declanşarea procedurii insolvenţei, reclamantul justificând pasivitatea sa prin faptul că un eventual demers al său de declanşare a antereferitei proceduri, nu ar fi avut nicio finalitate.
Elementele evocate de intimat evidenţiază, în realitate, reaua credinţă a acestuia în neîndeplinirea obligaţiei de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei, din acestea reieşind că motivul principal al neîndeplinirii unei atare obligaţii a fost cel al favorizării debitorului principal al societăţii (ce avea şi calitatea de asociat), contextul lipsei interesului unui astfel de debitor privat în deschiderea procedurii insolvenţei prevalând, în viziunea reclamantului, interesului creditorului bugetar.
Or, faptul că reclamantul a ales să dea întâietate unor atare interese ale unui debitor al societăţii în care deţinea calitatea de administrator, în dauna creditorilor bugetari, în sensul de a rămâne în pasivitate, echivalează cu săvârşirea faptei cu intenţie.
Prin urmare, incontestabil fiind faptul că reclamantului, în calitate de administrator al societăţii debitoare, îi revenea obligaţia de a cere deschiderea procedurii insolvenţei în condiţiile legii, neîndeplinirea acestei obligaţii în contextul descris mai sus se plasează în parametrii noţiunii de rea – credinţă, în sensul art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, mai precis reaua-credinţă a reclamantului, sub forma intenţiei, în sensul că a prevăzut şi a acceptat consecinţele, chiar dacă nu le-a urmărit în mod direct.
Astfel de elemente au fost evocate, în esenţă, şi de organele fiscale prin actul administrativ atacat, soluţia de atragere a răspunderii solidare nefiind întemeiată pe simple prezumţii (cum eronat a reţinut prima instanţă), întrucât, după cum s-a arătat şi în paragrafele anterioare reaua – credinţă nu îmbracă doar forma urmăririi prejudicierii intereselor creditorilor bugetari, ci şi acceptarea unei astfel de consecinţe, între pasivitatea reclamantului şi nedeclanşarea antereferitei proceduri, în perioada de referinţă relevantă cauzei pendinte (25.10.2016 – 19.07.2017), cu consecinţa acumulării unor creanţe fiscale suplimentare, existând o legătură de cauzalitate evidentă. Reclamantul nu poate invoca propria culpă pentru a se degreva de răspunderea ce îi revine în calitate de administrator de jure al societăţii debitoare şi nu se poate prevala de necunoaşterea legii.
De asemenea, se reţine că o atare conduită a reclamantului (de neîndeplinire a obligaţiei de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei, cu consecinţa continuării unei activităţi ce a generat acumularea unor debite fiscale suplimentare ulterioare declarării insolvabilităţii societăţii) reprezintă, în ipoteza particulară a celei de-a doua decizii de atragere a răspunderii solidare, un indicativ concret al relei credinţe şi în sensul literei d) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală.
Nu se poate susţine, cu suficientă convingere, că intimatul – reclamant nu a putut prevedea că, în condiţiile insolvabilităţii constatate prin act administrativ, o continuare a activităţii societăţii va determina o imposibilitate de achitare la scadenţă a unor obligaţii fiscale suplimentare. Acceptarea unei astfel de consecinţe, chiar dacă nu a fost urmărită în mod direct, îmbracă forma intenţiei, ce, coroborată cu elementele expuse în paragrafele anterioare, este suficientă, la rându-i, spre a justifica angajarea răspunderii solidare. Totodată, astfel de elemente confirmă şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi consecinţa neachitării obligaţiilor fiscale născute ulterior constatării stării de insolvabilitate.
În ceea ce priveşte susţinerile intimatului – reclamant formulate la termenul de judecată la care Înalta Curte a reţinut recursul spre soluţionare, potrivit cărora un motiv suplimentar de nelegalitate a deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi l-ar reprezenta lipsa unei decizii de impunere prin care să fie stabilită (faţă de societatea debitoare) creanţa fiscală în cuantum de 2.857.042 RON, instanţa de control judiciar constată că acestea reprezintă, în fapt, un set nou de argumente, ce privesc o chestiune de drept bine determinată (având o cauză juridică proprie) şi care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată.
De asemenea, Înalta Curte constată că acestea nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ.. Prin urmare, reclamantul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, iar acest set de critici de nelegalitate nu poate face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia.
Concluzionând, Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe, de anulare a deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi şi, pe cale de consecinţă, de anulare a deciziei nr. 113/05.10.2017, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiile legale indicate în paragrafele anterioare, fiind incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.
În raport de considerentele expuse anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, va casa în parte sentinţa civilă nr. 169 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi, în rejudecare, va respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantului A. privind anularea deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi şi anularea deciziei nr. 113/05.10.2017, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.
Sursa informației: www.scj.ro.
