Moștenirea juridică a memorandiștilor

În 1894, un afiş semnat de Tinerimea română chema poporul român din Transilvania la Cluj, „pe câmpul judecăţii”, adică la procesul rămas în istorie sub numele de procesul memorandiştilor.

„Să se vadă că procesul acesta este procesul unui popor. Când se calcă dreptul, să se vadă că dreptul unui popor se calcă. Când la viaţa poporului se atentează, să arate poporul acesta că are viaţă, şi că viaţa lui este dreptul lui. Dreptul nostru nu este o idee – e o putere vie”.

Dreptul simţit, trăit ca o putere vie, a fost arma principală cu care românii din Transilvania au luptat pentru recunoaşterea drepturilor lor ca naţiune, pentru afirmarea identităţii lor naţionale. Urmând exemplul Sfântului Apostol Pavel, românii transilvăneni au folosit sabia cuvântului pentru apărarea drepturilor naţiunii lor, de la Supplex Libellus Valachorum din 1791-1792 și până la celebrul Memorand din 1892 trimiţând nenumărate alte petiţii, mai mult sau mai puţin cunoscute, autorităţilor austriece şi maghiare.

Într-o astfel de petiţie, ce în final nu a mai fost trimisă autorităţilor, ci doar publicată de Iosif Hodoş, autorul său răspundea la eterna întrebare: „Ce e de făcut?” prin trimiterea la lege: „A lupta, și pururea a lupta. A cere cu buna, a pretinde în drept, a vindica cu legea”^[1].

În acest context, era firesc ca un rol esențial în lupta pentru dreptate să îl ocupe juriştii, oamenii dreptului, ce au știut să transpună argumente de ordin istoric, etnografic, cultural sau politic în argumente juridice, printr-o luptă dusă în mod constant, consecvent, cu mult curaj şi extrem de mult profesionalism[^[2].

„Există, în adevăr, o dreptate, mai ales în viața colectivităților – dreptatea destinului istoric -, care se obține anevoie şi care cere permanentă mobilizare a viilor, precum şi a morților ridicați în noapte ca o pădure de flăcări. Dar care trebuie să triumfe. Este, dar, natural ca oamenii de drept şi slujitorii dreptății să nu lipsească din rândurile luptătorilor pentru dreptatea destinului. Ei au dar, în afară de celelalte îndatoriri, şi înclinarea profesională care îi mână într-acolo, ca un predestin”^[3].

Acest citat surprinde într-un mod excepțional, prin simplitatea şi adâncimea sa, tema propusă: „profesiile juridice între interferențele culturii naționale şi constantele dreptului”, iar Memorandumul din 1892 este un exemplu perfect în acest sens.

Paragraful citat este cuprins într-o serie de articole închinate jertfei MEMORANDIŞTILOR, pentru a comemora, cu „recunoștință şi evlavie”, 50 de ani „dela pronunțarea monstruoasei condamnări”^[4]. Articolele au fost adunate de un colectiv de jurişti ce compuneau redacţia Gazetei Juridice a Transilvaniei în anul 1944, o publicaţie lunară a Cercului Juridic Transilvan, condusă de Vasile M. Theodorescu, prim-preşedintele Curţii de Apel Braşov, şi Ioan Garoiu, decanul baroului Advocaţilor Braşov.

Memorandumul românilor din Transilvania din 1892 şi procesul ce i-a succedat doi ani mai târziu relevă rolul pe care juriştii, oamenii de drept pot şi trebuie să îl aibă în istoria unui stat şi în apărarea drepturilor naţiunii sale, ca o condiţie sine qua non pentru existenţa sa.

Exemplul demonstrează importanța implicării profesiilor juridice pe două paliere: al făuririi istoriei şi apoi al permanentizării istoriei, prin predarea lecţiilor şi importanţei acesteia generaţiilor care vin. În acest mod se asigură continuitatea dreptului unei naţiuni, asigurarea viitorului pe baza lecţiilor trecutului.

Magistraţii şi avocaţii din perioada ce a succedat Memorandumului au înţeles miza celui de-al doilea plan şi faptul că a integra în cultura juridică un fapt istoric îi conferă acestuia din urmă o forţă suplimentară şi, pe de altă parte, că în acest fel se transmite actualilor şi viitorilor jurişti datoria de a activa în primul plan al luptei, atunci când dreptatea naţiunii sau a cetăţenilor ei este amenințată.

Ca atare, în 1933 şi 1934, Editura Buletinul Justiţiei din Cluj publică, în două volume, lucrarea Procesul Memorandului Românilor din Transilvania. Acte şi Date.

În cuvântul de deschidere a primului volum se arată: „O întâmplare norocoasă a făcut ca dosarul procesului memorandului, în mare parte să poată fi mântuit de pierdere şi distrugere. Din acest dosar scoatem şi publicăm câteva din actele şi datele cele mai importante ale procesului, ca ele să fie cunoscute, în credinţa că nu săvârşim prin aceasta un lucru inutil, mai ales în zilele noastre pline de murdăria patimilor politice şi de un egoism neruşinat, când este atâta nevoie de îndemnuri şi izvoare de înălțare sufletească şi națională, când Ţara însetează după patrioţi luminaţi şi devotaţi până la jertfă”.

Citatul aparţine judecătorului dr. Ioan Papp, primul preşedinte al Curţii de Apel Cluj, ce a înţeles şi asumat rolul pe care justiţia îl are în istoria unei naţiuni.

Acest „eminent patriarh al magistraturii transilvane” a fost chemat să coordoneze volumul omagial ce urma să fie închinat memorandiştilor, volum care ar fi trebuit, pe întinsul a peste o mie de pagini, să cuprindă 5 mari părţi, respectiv: „Studii”, „Biografii”, „Amintiri din epoca memorandului”, „Acte, documente şi scrisori”, respectiv „Bibliografia Memorandului”. Refugiat la Sibiu, unde funcţiona Curtea de Apel Cluj după Dictatul de la Viena, acesta declină solicitarea, arătând: „Îmi exageraţi prea mult modestele mele merite şi aptitudini, cari însă nu se ridică peste ale oricărui altul; m-am silit şi eu ca magistrat, ca român şi om de omenie, să-mi fac cinstit datoria, acolo unde am fost pus. Preşedintele acestei comisii trebuie să fie permanent acolo unde se fac lucrările, şi oricât mă onorează distincţia deosebită, de care mă învredniciţi, nu aş putea eu să figurez cocoţat în prim rând, iar alţii să muncească”^[5].

Din păcate, condiţiile istorice de la data respectivă au făcut imposibilă finalizarea proiectului la amploarea la care acesta a fost gândit. Au rămas însă mărturiile importante din numerele omagiale ale revistei la care am făcut referire mai sus. În finalul introducerii, judecătorul Vasile M. Theodorescu, preşedintele Curţii de Apel Braşov, îşi exprima credinţa că „faptele mucenicilor dela 1849, evocate cucernic în paginile ce urmează, vor constitui, suntem siguri, balsam pentru dureroasele răni ce poartă în trupul lui Poporul român, precum îndemn poruncitor de sporită unire, de dârză cumințenie, de neclintită încredere în destinul lui, de nebiruită credinţă – oricât ar fi ea de încercată – în DREPTATEA care, întârziind, uneori, n-a greşit însă drumul, niciodată”.

Am ţinut să redau citatele de mai sus pentru că, deşi aparţin unor magistraţi care au activat acum aproape un secol, ele sunt modele ce ar trebui urmate şi de noi, juriştii de azi. Avem şi noi datoria de a păstra şi a transmite mai departe faptele înaintaşilor, de a promova modele pentru cei ce ne vor succeda, pentru ca dreptatea să străbată veacurile prin oamenii chemaţi să o servească şi să o apere la nevoie.

Voi evoca, la rândul meu, în cele ce urmează, Memorandumul din 1892 şi protagoniştii lui, fără însă a încerca un expozeu istoric, ci limitându-mă la încercare de a extrage chestiunile juridice esenţiale ale documentului şi procesului memorandumului, cu invitaţia pentru cititori de a consulta ei înşişi bogata documentaristică, bibliografiile şi analizele istorice pe acest subiect. Îi asigur că vor fi revelatoare din multe puncte de vedere.

Forma iniţială a Memorandumului a fost prezentată la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român în 1890, pentru ca apoi trimiterea acestuia „fără amânare” către Curtea de la Viena să fie decisă în 1892, dată l-a care s-a convenit şi revizuirea textului. În munca de redactare şi finalizare a textului un rol important l-a avut avocatul Iuliu Coroianu, în calitate de redactor prim, acesta conferind documentaţiei argumentaţie şi rigoare juridică.

Experienţa sa de avocat și vasta sa cultură juridică au transformat un document prea extins, greu de urmărit, într-un document de o claritate şi rigoare juridică remarcabile, fapt ce a asigurat, în final, şi succesul acestuia în rândul publicului.

În 23 de pagini de tipar au fost sintetizate solicitările naţiunii române din Transilvania.

Prima parte a documentelor este dedicată argumentelor de ordin istorico-juridic şi criticilor la adresa dualismului austro-ungar, ce a însemnat în concret pentru românii din Transilvania pierderea drepturilor greu câştigate. Din punct de vedere juridic, este de remarcat excepţionala distincţie pe care o fac juriştii memorandumului, în special Coroianu, între drepturile teoretice şi drepturile efective, premergând cu mult principii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia Convenţia nu apăra drepturi iluzorii, ci efective.

Iată că juriștii ardeleni susțineau în faţa tronului austriac argumente de o fineţe juridică remarcabilă, arătând că „evenimentele de la 1848 aduceau cu sine în mod firesc nu numai asigurarea din partea statului a acestor drepturi, ci totodată şi aplicarea lor în viaţa practică, „conform cuvintelor dreptăţii şi ale egalităţii”, denunţând „tendinţa de a face printr-o falsă aplicare a formelor constituţionale ilusorii drepturile sancţionate de Maiestatea Voastră din plină putere Monarhică”^[6].

Memorandumul foloseşte şi principiul potrivit căruia drepturile fundamentale, odată recunoscute de stat, nu pot fi revizuite în sens negativ, argument folosit relativ recent şi de Curtea Constituţională a României în examinarea garanţiilor de independenţă ale justiţiei, juriştii memorandişti arătând că „în viaţa de stat e greşeală primejdioasă ori-şi-ce încercare spre o dezvoltare regresivă, făcută prin luarea drepturilor odată câştigate”.

După enunţarea principiilor juridice fundamentale, autorii Memorandumului fac apel la argumente de ordin istoric şi juridic, la paşii făcuţi în anii 1696, 1700, 1790, 1791, la atitudinea din 1848, precum şi la ierarhia actelor juridice, pentru a conchide: „Dreptul istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale, Pragmatica Sancţiune asigură autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă”.

Pornind de la aceste prime argumente, autorii memorandului contestă legalitatea şi legitimitatea Uniunii din două motive: în primul rând, pentru că aceasta s-a enunţat „fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor şi însemnătatea lor în această ţară”, şi, în al doilea rând, pentru că Uniunea s-a făcut „fără considerarea legilor ce garantează autonomia acestei ţări”.

Prin analiza unor legi esenţiale – legea electorală, legea pentru egala îndreptățire a naționalităților, articolul de lege privind organizarea municipiilor, Biserica şi şcoala, legea presei; politica agrară – memorandiştii demonstrează că statul ungar constituţional a luat „prin legiferare constituţională tot ceea ce ni s-a dat din partea monarhiei austriace unitare”.

Concizia argumentelor, claritatea expunerii şi rigoarea juridică au dat o forţă extraordinară documentului, ce era menit să câştige nu doar atenţia Împăratului, cât sufletele şi minţile atât ale românilor, cât şi ale publicului din străinătate.

În redactarea memorandumului, Iuliu Coroianu a făcut dovada calităților sale excepţionale de avocat şi om politic, recunoscut ca atare în epocă. Acesta a rămas în memoria celor care l-au cunoscut ca: „(…) un advocat excelent și un criminalist strălucit. Argumentele lui erau lovituri de stilet; verbul lui restrângea frumusețile portocalii ale Crepusculului, iar inteligența lui suplă se mișca cu o uimitoare îndemânare în labirintul întâlnit al paragrafelor juridice. Cu Iuliu Coroian nu moare un om cotidian, care și-a petrecut existența în banalitatea mereu aceleiaşi efemeride, cu el moare o figură de sărbătoare, cu viața împărțită între zidurile sure ale Seghedinului și cerul liber al întrunirilor populare. Iuliu Coroianu e o noțiune”^[7].

Textul a fost finalizat şi publicat sub forma unei broşuri la Institutul Tipografic din Sibiu în mai 1892, sub titlul Memorandumul Românilor din Transilvania şi Ungaria către Maiestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I.

Acuzaţi de autorităţile maghiare de delictul constând în „atacarea puterii obligatorii a legilor”, în urma procesului din mai 1894, membrii consiliului director al Partidului Naţional Român au fost condamnaţi la închisoare, fiind întemniţaţi în consecinţă la Seghedin.

Spaţiul dedicat articolului nu îmi permite o analiză a acuzelor şi apărărilor formulate în cauză, şi nu acesta este de altfel scopul său. Trebuie însă să remarcăm, o dată în plus, excelenta cunoaștere a legilor, procedurilor şi principiilor de drept ale juriştilor români, coroborate cu o foarte profundă cunoaştere atât a subtilităţilor limbii române, cât şi a limbii maghiare. Discuţiile aprinse pe marginea modului în care s-a făcut traducerea sunt fascinante prin fineţea analizelor lingvistice, a sensului pe care un cuvânt îl are în context.

Dintre multiplele apărări formulate se desprinde apărarea principală, reiterară obsesiv aproape de către acuzați: nu ei sunt autorii memorandumului, ci ei au acţionat în reprezentarea poporului român din Transilvania.

Scopul acestei apărări nu servea simplu interesului ca, în acest mod, să fie obținută achitarea. Finalitatea urmărită de memorandişti era una vizionară, mult mai generoasă şi mai importantă, şi anume folosirea procesului ca platformă pentru afirmarea, în faţa lumii întregi, a numeroaselor delegaţii de presă din diverse state ce asistau la dezbateri, a identității națiunii române şi a drepturilor sale.

Deşi condamnaţi în final, memorandiștii au rămas în istorie ca fiind cei care s-au transformat din acuzaţi în acuzatori, prin vocea lui Ion Raţiu, susţinut de toţi memorandiştii: „Ceea ce se discută aici, domnilor, este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută – se afirmă! De aceea nu ne e în gând să venim înaintea d-voastră să dovedim că avem dreptul la existență, într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în fața d-voastră; nu putem decât să acuzăm în fața lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea și limba! De aceea noi nu suntem aici acuzați. Suntem acuzatori!”^[8].

În final, pentru că, aşa cum spunea dr. Emil Popp, „neamul acela va înceta, care nu îşi va venera marii săi dispăruţi”, îmi fac datoria de a pomeni cu adânc respect şi recunoștință numele memorandiştilor şi ale apărătorilor lor: dr. Ioan Rațiu/apărător dr. Amos Frâncu; Gheorghe Pop de Băsești/apărător dr. Aurel Isac; dr. Vasile Lucaciu/apărător dr. Ștefanovitz Milos; Dimitrie Comșa/apărător dr. Aurel Mureșianu; dr. Daniil P. Barcianu/apărător Matei Dula; Septimiu Albini/apărător dr. Ștefan C. Pop; Nicolae Cristea/apărător Iosif Crișan; Iuliu Coroianu/apărător dr. Augustin Bunea; Patriciu Barbu/apărător dr. Emil Gavriila; dr. Gavril Tripon/apărător dr. Valeriu Braniște; Aurel Suciu/apărător Ioan Roșu Micu; Mihai Veliciu/apărător dr. Ștefan Petrovici; Rubin Patiția/apărător dr. Ștefan Fainer; Basiliu Rațiu/apărător Francisc Hossu-Longin; Gherasim Domide/apărător dr. Silviu Moldovan; Nicolae Roman/apărător dr. Alexandru Hoszu; Ioan Munteanu/apărător Simion Damian; Dionisie Roman/apărător dr. Gheorghe Ilea; Ioan Duma/apărător Coriolan Brediceanu; dr. Teodor Mihali/apărător dr. Petru Truția.

În veci pomenirea lor!