Moștenirea juridică a memorandiștilor

În 1894, un afiș semnat de Tinerimea română chema poporul român din Transilvania la Cluj, „pe câmpul judecății”, adică la procesul rămas în istorie sub numele de procesul memorandiștilor.

„Să se vadă că procesul acesta este procesul unui popor. Când se calcă dreptul, să se vadă că dreptul unui popor se calcă. Când la viața poporului se atentează, să arate poporul acesta că are viață, și că viața lui este dreptul lui. Dreptul nostru nu este o idee – e o putere vie”.

Dreptul simțit, trăit ca o putere vie, a fost arma principală cu care românii din Transilvania au luptat pentru recunoașterea drepturilor lor ca națiune, pentru afirmarea identității lor naționale. Urmând exemplul Sfântului Apostol Pavel, românii transilvăneni au folosit sabia cuvântului pentru apărarea drepturilor națiunii lor, de la Supplex Libellus Valachorum din 1791-1792 și până la celebrul Memorand din 1892 trimițând nenumărate alte petiții, mai mult sau mai puțin cunoscute, autorităților austriece și maghiare.

Într-o astfel de petiție, ce în final nu a mai fost trimisă autorităților, ci doar publicată de Iosif Hodoș, autorul său răspundea la eterna întrebare: „Ce e de făcut?” prin trimiterea la lege: „A lupta, și pururea a lupta. A cere cu buna, a pretinde în drept, a vindica cu legea”^[1].

În acest context, era firesc ca un rol esențial în lupta pentru dreptate să îl ocupe juriștii, oamenii dreptului, ce au știut să transpună argumente de ordin istoric, etnografic, cultural sau politic în argumente juridice, printr-o luptă dusă în mod constant, consecvent, cu mult curaj și extrem de mult profesionalism[^[2].

„Există, în adevăr, o dreptate, mai ales în viața colectivităților – dreptatea destinului istoric -, care se obține anevoie și care cere permanentă mobilizare a viilor, precum și a morților ridicați în noapte ca o pădure de flăcări. Dar care trebuie să triumfe. Este, dar, natural ca oamenii de drept și slujitorii dreptății să nu lipsească din rândurile luptătorilor pentru dreptatea destinului. Ei au dar, în afară de celelalte îndatoriri, și înclinarea profesională care îi mână într-acolo, ca un predestin”^[3].

Acest citat surprinde într-un mod excepțional, prin simplitatea și adâncimea sa, tema propusă: „profesiile juridice între interferențele culturii naționale și constantele dreptului”, iar Memorandumul din 1892 este un exemplu perfect în acest sens.

Paragraful citat este cuprins într-o serie de articole închinate jertfei MEMORANDIȘTILOR, pentru a comemora, cu „recunoștință și evlavie”, 50 de ani „dela pronunțarea monstruoasei condamnări”^[4]. Articolele au fost adunate de un colectiv de juriști ce compuneau redacția Gazetei Juridice a Transilvaniei în anul 1944, o publicație lunară a Cercului Juridic Transilvan, condusă de Vasile M. Theodorescu, prim-președintele Curții de Apel Brașov, și Ioan Garoiu, decanul baroului Advocaților Brașov.

Memorandumul românilor din Transilvania din 1892 și procesul ce i-a succedat doi ani mai târziu relevă rolul pe care juriștii, oamenii de drept pot și trebuie să îl aibă în istoria unui stat și în apărarea drepturilor națiunii sale, ca o condiție sine qua non pentru existența sa.

Exemplul demonstrează importanța implicării profesiilor juridice pe două paliere: al făuririi istoriei și apoi al permanentizării istoriei, prin predarea lecțiilor și importanței acesteia generațiilor care vin. În acest mod se asigură continuitatea dreptului unei națiuni, asigurarea viitorului pe baza lecțiilor trecutului.

Magistrații și avocații din perioada ce a succedat Memorandumului au înțeles miza celui de-al doilea plan și faptul că a integra în cultura juridică un fapt istoric îi conferă acestuia din urmă o forță suplimentară și, pe de altă parte, că în acest fel se transmite actualilor și viitorilor juriști datoria de a activa în primul plan al luptei, atunci când dreptatea națiunii sau a cetățenilor ei este amenințată.

Ca atare, în 1933 și 1934, Editura Buletinul Justiției din Cluj publică, în două volume, lucrarea Procesul Memorandului Românilor din Transilvania. Acte și Date.

În cuvântul de deschidere a primului volum se arată: „O întâmplare norocoasă a făcut ca dosarul procesului memorandului, în mare parte să poată fi mântuit de pierdere și distrugere. Din acest dosar scoatem și publicăm câteva din actele și datele cele mai importante ale procesului, ca ele să fie cunoscute, în credința că nu săvârșim prin aceasta un lucru inutil, mai ales în zilele noastre pline de murdăria patimilor politice și de un egoism nerușinat, când este atâta nevoie de îndemnuri și izvoare de înălțare sufletească și națională, când Țara însetează după patrioți luminați și devotați până la jertfă”.

Citatul aparține judecătorului dr. Ioan Papp, primul președinte al Curții de Apel Cluj, ce a înțeles și asumat rolul pe care justiția îl are în istoria unei națiuni.

Acest „eminent patriarh al magistraturii transilvane” a fost chemat să coordoneze volumul omagial ce urma să fie închinat memorandiștilor, volum care ar fi trebuit, pe întinsul a peste o mie de pagini, să cuprindă 5 mari părți, respectiv: „Studii”, „Biografii”, „Amintiri din epoca memorandului”, „Acte, documente și scrisori”, respectiv „Bibliografia Memorandului”. Refugiat la Sibiu, unde funcționa Curtea de Apel Cluj după Dictatul de la Viena, acesta declină solicitarea, arătând: „Îmi exagerați prea mult modestele mele merite și aptitudini, cari însă nu se ridică peste ale oricărui altul; m-am silit și eu ca magistrat, ca român și om de omenie, să-mi fac cinstit datoria, acolo unde am fost pus. Președintele acestei comisii trebuie să fie permanent acolo unde se fac lucrările, și oricât mă onorează distincția deosebită, de care mă învredniciți, nu aș putea eu să figurez cocoțat în prim rând, iar alții să muncească”^[5].

Din păcate, condițiile istorice de la data respectivă au făcut imposibilă finalizarea proiectului la amploarea la care acesta a fost gândit. Au rămas însă mărturiile importante din numerele omagiale ale revistei la care am făcut referire mai sus. În finalul introducerii, judecătorul Vasile M. Theodorescu, președintele Curții de Apel Brașov, își exprima credința că „faptele mucenicilor dela 1849, evocate cucernic în paginile ce urmează, vor constitui, suntem siguri, balsam pentru dureroasele răni ce poartă în trupul lui Poporul român, precum îndemn poruncitor de sporită unire, de dârză cumințenie, de neclintită încredere în destinul lui, de nebiruită credință – oricât ar fi ea de încercată – în DREPTATEA care, întârziind, uneori, n-a greșit însă drumul, niciodată”.

Am ținut să redau citatele de mai sus pentru că, deși aparțin unor magistrați care au activat acum aproape un secol, ele sunt modele ce ar trebui urmate și de noi, juriștii de azi. Avem și noi datoria de a păstra și a transmite mai departe faptele înaintașilor, de a promova modele pentru cei ce ne vor succeda, pentru ca dreptatea să străbată veacurile prin oamenii chemați să o servească și să o apere la nevoie.

Voi evoca, la rândul meu, în cele ce urmează, Memorandumul din 1892 și protagoniștii lui, fără însă a încerca un expozeu istoric, ci limitându-mă la încercare de a extrage chestiunile juridice esențiale ale documentului și procesului memorandumului, cu invitația pentru cititori de a consulta ei înșiși bogata documentaristică, bibliografiile și analizele istorice pe acest subiect. Îi asigur că vor fi revelatoare din multe puncte de vedere.

Forma inițială a Memorandumului a fost prezentată la Conferința Națională a Partidului Național Român în 1890, pentru ca apoi trimiterea acestuia „fără amânare” către Curtea de la Viena să fie decisă în 1892, dată l-a care s-a convenit și revizuirea textului. În munca de redactare și finalizare a textului un rol important l-a avut avocatul Iuliu Coroianu, în calitate de redactor prim, acesta conferind documentației argumentație și rigoare juridică.

Experiența sa de avocat și vasta sa cultură juridică au transformat un document prea extins, greu de urmărit, într-un document de o claritate și rigoare juridică remarcabile, fapt ce a asigurat, în final, și succesul acestuia în rândul publicului.

În 23 de pagini de tipar au fost sintetizate solicitările națiunii române din Transilvania.

Prima parte a documentelor este dedicată argumentelor de ordin istorico-juridic și criticilor la adresa dualismului austro-ungar, ce a însemnat în concret pentru românii din Transilvania pierderea drepturilor greu câștigate. Din punct de vedere juridic, este de remarcat excepționala distincție pe care o fac juriștii memorandumului, în special Coroianu, între drepturile teoretice și drepturile efective, premergând cu mult principii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia Convenția nu apăra drepturi iluzorii, ci efective.

Iată că juriștii ardeleni susțineau în fața tronului austriac argumente de o finețe juridică remarcabilă, arătând că „evenimentele de la 1848 aduceau cu sine în mod firesc nu numai asigurarea din partea statului a acestor drepturi, ci totodată și aplicarea lor în viața practică, „conform cuvintelor dreptății și ale egalității”, denunțând „tendința de a face printr-o falsă aplicare a formelor constituționale ilusorii drepturile sancționate de Maiestatea Voastră din plină putere Monarhică”^[6].

Memorandumul folosește și principiul potrivit căruia drepturile fundamentale, odată recunoscute de stat, nu pot fi revizuite în sens negativ, argument folosit relativ recent și de Curtea Constituțională a României în examinarea garanțiilor de independență ale justiției, juriștii memorandiști arătând că „în viața de stat e greșeală primejdioasă ori-și-ce încercare spre o dezvoltare regresivă, făcută prin luarea drepturilor odată câștigate”.

După enunțarea principiilor juridice fundamentale, autorii Memorandumului fac apel la argumente de ordin istoric și juridic, la pașii făcuți în anii 1696, 1700, 1790, 1791, la atitudinea din 1848, precum și la ierarhia actelor juridice, pentru a conchide: „Dreptul istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale, Pragmatica Sancțiune asigură autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă”.

Pornind de la aceste prime argumente, autorii memorandului contestă legalitatea și legitimitatea Uniunii din două motive: în primul rând, pentru că aceasta s-a enunțat „fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor și însemnătatea lor în această țară”, și, în al doilea rând, pentru că Uniunea s-a făcut „fără considerarea legilor ce garantează autonomia acestei țări”.

Prin analiza unor legi esențiale – legea electorală, legea pentru egala îndreptățire a naționalităților, articolul de lege privind organizarea municipiilor, Biserica și școala, legea presei; politica agrară – memorandiștii demonstrează că statul ungar constituțional a luat „prin legiferare constituțională tot ceea ce ni s-a dat din partea monarhiei austriace unitare”.

Concizia argumentelor, claritatea expunerii și rigoarea juridică au dat o forță extraordinară documentului, ce era menit să câștige nu doar atenția Împăratului, cât sufletele și mințile atât ale românilor, cât și ale publicului din străinătate.

În redactarea memorandumului, Iuliu Coroianu a făcut dovada calităților sale excepționale de avocat și om politic, recunoscut ca atare în epocă. Acesta a rămas în memoria celor care l-au cunoscut ca: „(…) un advocat excelent și un criminalist strălucit. Argumentele lui erau lovituri de stilet; verbul lui restrângea frumusețile portocalii ale Crepusculului, iar inteligența lui suplă se mișca cu o uimitoare îndemânare în labirintul întâlnit al paragrafelor juridice. Cu Iuliu Coroian nu moare un om cotidian, care și-a petrecut existența în banalitatea mereu aceleiași efemeride, cu el moare o figură de sărbătoare, cu viața împărțită între zidurile sure ale Seghedinului și cerul liber al întrunirilor populare. Iuliu Coroianu e o noțiune”^[7].

Textul a fost finalizat și publicat sub forma unei broșuri la Institutul Tipografic din Sibiu în mai 1892, sub titlul Memorandumul Românilor din Transilvania și Ungaria către Maiestatea Sa Imperială și Regală Apostolică Francisc Iosif I.

Acuzați de autoritățile maghiare de delictul constând în „atacarea puterii obligatorii a legilor”, în urma procesului din mai 1894, membrii consiliului director al Partidului Național Român au fost condamnați la închisoare, fiind întemnițați în consecință la Seghedin.

Spațiul dedicat articolului nu îmi permite o analiză a acuzelor și apărărilor formulate în cauză, și nu acesta este de altfel scopul său. Trebuie însă să remarcăm, o dată în plus, excelenta cunoaștere a legilor, procedurilor și principiilor de drept ale juriștilor români, coroborate cu o foarte profundă cunoaștere atât a subtilităților limbii române, cât și a limbii maghiare. Discuțiile aprinse pe marginea modului în care s-a făcut traducerea sunt fascinante prin finețea analizelor lingvistice, a sensului pe care un cuvânt îl are în context.

Dintre multiplele apărări formulate se desprinde apărarea principală, reiterară obsesiv aproape de către acuzați: nu ei sunt autorii memorandumului, ci ei au acționat în reprezentarea poporului român din Transilvania.

Scopul acestei apărări nu servea simplu interesului ca, în acest mod, să fie obținută achitarea. Finalitatea urmărită de memorandiști era una vizionară, mult mai generoasă și mai importantă, și anume folosirea procesului ca platformă pentru afirmarea, în fața lumii întregi, a numeroaselor delegații de presă din diverse state ce asistau la dezbateri, a identității națiunii române și a drepturilor sale.

Deși condamnați în final, memorandiștii au rămas în istorie ca fiind cei care s-au transformat din acuzați în acuzatori, prin vocea lui Ion Rațiu, susținut de toți memorandiștii: „Ceea ce se discută aici, domnilor, este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută – se afirmă! De aceea nu ne e în gând să venim înaintea d-voastră să dovedim că avem dreptul la existență, într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în fața d-voastră; nu putem decât să acuzăm în fața lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea și limba! De aceea noi nu suntem aici acuzați. Suntem acuzatori!”^[8].

În final, pentru că, așa cum spunea dr. Emil Popp, „neamul acela va înceta, care nu își va venera marii săi dispăruți”, îmi fac datoria de a pomeni cu adânc respect și recunoștință numele memorandiștilor și ale apărătorilor lor: dr. Ioan Rațiu/apărător dr. Amos Frâncu; Gheorghe Pop de Băsești/apărător dr. Aurel Isac; dr. Vasile Lucaciu/apărător dr. Ștefanovitz Milos; Dimitrie Comșa/apărător dr. Aurel Mureșianu; dr. Daniil P. Barcianu/apărător Matei Dula; Septimiu Albini/apărător dr. Ștefan C. Pop; Nicolae Cristea/apărător Iosif Crișan; Iuliu Coroianu/apărător dr. Augustin Bunea; Patriciu Barbu/apărător dr. Emil Gavriila; dr. Gavril Tripon/apărător dr. Valeriu Braniște; Aurel Suciu/apărător Ioan Roșu Micu; Mihai Veliciu/apărător dr. Ștefan Petrovici; Rubin Patiția/apărător dr. Ștefan Fainer; Basiliu Rațiu/apărător Francisc Hossu-Longin; Gherasim Domide/apărător dr. Silviu Moldovan; Nicolae Roman/apărător dr. Alexandru Hoszu; Ioan Munteanu/apărător Simion Damian; Dionisie Roman/apărător dr. Gheorghe Ilea; Ioan Duma/apărător Coriolan Brediceanu; dr. Teodor Mihali/apărător dr. Petru Truția.

În veci pomenirea lor!

---