Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
180 views
Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Recursul principal formulat de reclamantă conţine critici atât cu privire la decizia intermediară nr. 1044/2019 prin care a fost admis apelul, anulată sentinţa şi reţinută cauza spre rejudecare, cât şi cu referire la decizia nr. 688/2021 prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată.
În ceea ce priveşte decizia nr. 1044/2019, motivele de recurs au fost subsumate de către recurentă ipotezelor reglementate de prevederile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Argumentând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a anulat în mod nelegal sentinţa primei instanţe cu motivarea că nu s-a procedat la calificarea acţiunii, în condiţiile în care, singura problemă a sentinţei apelate era aceea referitoare la considerentele străine cauzei, respectiv la cele ce o vizau pe pârâta Casa OPSNAJ împotriva căreia reclamanta a renunţat la acţiune.
În acest context, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut că pentru calificarea obiectului şi temeiului juridic al acţiunii ar fi fost necesar acordul tuturor părţilor şi că, prima instanţă s-a considerat învestită atât cu o acţiune întemeiată pe Ordinul nr. 50/2004 dar şi cu o acţiune întemeiată pe calitatea de asigurat, deşi din actele dosarului rezulta că reclamanta a renunţat la judecată celui de-a doua acţiuni. Or, acest ultim aspect nu impunea, în opinia recurentei, anularea sentinţei.
Critica este nefondată, din analiza considerentelor deciziei recurate rezultând faptul că instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu cele ale art. 22 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, constatând că legislaţia naţională conţine trei acte normative care prevăd modalităţi şi proceduri diferite de aprobare a accesului cetăţenilor români la serviciile medicale acordate pe teritoriul altor state membre ale UE, respectiv de rambursare a cheltuielilor legate de asemenea servicii, instanţa de apel a apreciat că, deşi reclamanta şi-a precizat acţiunea în mod expres, arătând că a solicitat sumele de bani ce fac obiectul cererii în temeiul Ordinului nr. 50/2004, fără a fi îndeplinite cerinţele impuse în asigurarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, prima instanţă a soluţionat acţiunea combinând dispoziţiile celor trei acte normative distincte, fără a stabili în prealabil modalitatea în care acestea sunt aplicabile speţei şi fără a indica în motivarea sentinţei îndeplinirea condiţiilor proprii reglementate prin fiecare dintre acestea.
Prin urmare, ceea ce a reţinut instanţa de apel a fost faptul că nu a existat un acord expres al reclamantei cu privire la restabilirea calificării juridice a acţiunii, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, aceasta procedase la precizarea cererii de chemare în judecată, prima instanţă ignorând totodată respectarea principiului contradictorialităţii la stabilirea calificării juridice exacte a temeiului şi obiectului acţiunii.
Pe de altă parte, nu este validă nici afirmaţia recurentei potrivit căreia o motivare parţial străină cauzei nu este aptă să conducă la anularea hotărârii, fiind suficientă înlăturarea considerentelor ce exced obiectului cauzei.
Or, dispunând anularea sentinţei în temeiul prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel a avut în vedere o serie de argumente care relevă o altă raţiune decât cea invocată de către recurentă în adoptarea acestei soluţii, şi anume aceea că, deşi prima instanţă a soluţionat fondul cauzei admiţând acţiunea, aceasta nu a verificat integral cererile şi apărările părţilor prin raportare la temeiurile juridice invocate şi reţinute, mijloacele de probă, motivele şi apărările invocate. Aşadar, nu faptul că hotărârea apelată conţinea şi considerente străine cauzei a fost motivul determinant care a condus la soluţia anulării cu reţinerea cauzei spre rejudecare.
În conţinutul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. recurenta include şi critica vizând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul în care, făcând un raţionament excesiv, aceasta a reţinut diferite aspecte referitoare la calitatea motivării primei instanţe, precum: neindicarea probelor din care rezultă procedurile speciale efectuate de reclamantă la clinicile din Germania, argumente străine de concluziile raportului de expertiză medico-legală, argumente echivoce şi contradictorii privind recomandarea transferului, absenţa oricărei motivări a soluţiei de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea transportului rutier şi aerian şi contravaloarea cazării unui însoţitor, lipsa verificării apărărilor privind calitatea procesuală pasivă a fiecărui pârât.
Deşi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. ce vizează ipoteza în care instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, critica formulată de recurentă se referă, evident, şi la interpretarea şi aplicarea în mod deficitar a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel analizată şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, se reţine că în structura hotărârii judecătoreşti, considerentele vor cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi ale art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.
Recurenta susţine caracterul excesiv al interpretării şi aplicării acestui text de către instanţa de apel, în cenzurarea hotărârii primei instanţe, exemplificând cu o serie de aspecte pe care le consideră inoportune.
Dincolo de faptul că asemenea alegaţii nu sunt în măsură să susţină nelegalitatea sau nulitatea hotărârii, căci o interpretare, care este în opinia recurentei excesivă, nu echivalează cu una care încalcă prevederile legale şi cu atât mai puţin norme de procedură care să determine nulitatea hotărârii, Înalta Curte consideră că într-o atare situaţie, este necesară circumstanţierea componentei motivării hotărârii.
În acest sens, constată că motivarea trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).
Circumstanţiind astfel aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat la o interpretare şi aplicare „în mod excesiv” a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu extinderea conţinutului obligaţiei motivării hotărârii judecătoreşti reglementată de această normă legală, ci a făcut o justă analiză a motivelor de apel, a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, prin prisma probelor administrate, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.
Pe de altă parte, a cenzura modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, nu este permis în calea de atac a recursului în cadrul căreia pot fi evocate exclusiv aspecte de nelegalitate şi nu de netemeinicie a hotărârii recurate, aşa încât nu pot fi reţinute ca întemeiate criticile privind modalitatea excesivă de analiză şi de validare sau invalidare a unor probe, cu referire specială la concluziile raportului de expertiză medico legală sau o argumentaţie contradictorie şi ambiguă a conţinutului unui înscris, respectiv a adresei din 3 decembrie 2014 a Spitalului Universitar Bucureşti
Totodată, nefondată este şi susţinerea recurentei referitoare la absenţa motivării unor cereri ce sunt admise sau apărări ce sunt respinse căci, prin prisma prevederilor invocate, Înalta Curte reţine că, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României).
Ca urmare, o motivare viciată din perspectiva dispoziţiilor legale şi a jurisprudenţei CEDO este incidentă doar în condiţiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele esenţiale ale cauzei şi în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu realativ toate susţinerile şi apărările formulate de părţi ceea ce înseamnă că, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulţumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării.
În aceste condiţii, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia instanţei de apel nu poate conduce la incidenţa niciunuia dintre motivele de nelegalitate anterior evocate.
Un alt motiv de recurs pe care recurenta îl susţine ca fiind incident în privinţa deciziei nr. 1044/2019 este cel încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi se referă la încălcarea art. 2 şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 46/2003 şi art. 34 alin. (1) din Constituţie.
Şi această critică va fi respinsă. Din perspectiva faptului că este recurată o hotărâre intermediară, pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ. care reglementează ipoteza anularii sentinţei şi reţinerii cauzei pentru rejudecare, încălcarea unor dispoziţii legale şi constituţionale care consacră dreptul la ocrotirea sănătăţii şi la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate, dispoziţii care au fundamentat aspecte ce au fost analizate în rejudecarea pe fond a cauzei, în mod evident, o asemenea critică ar fi putut fi valorificată în cadrul căii de atac formulată împotriva deciziei nr. 688/2021.
Referitor la recursul formulat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei nr. 688/2021, motivele invocate au fost subsumate ipotezelor prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Astfel, un prim motiv de recurs vizează încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie care garantează drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi a fost încadrat de recurentă în cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. ce are în vedere situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Or, cum normele constituţionale evocate de către recurentă nu pot fi asimilate regulilor de procedură la care se referă textul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., critica este nefondată.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Ordinului nr. 50/2004 şi jurisprudenţa CJUE reflectată în hotărârea CJUE (Marea Cameră) din 5 octombrie 2010 în cauza Georgi Ivanov Elchinov c. Natsionalna zdravnoosiguritelna kasa.
În opinia recurentei, necesitarea de a primi îngrijiri de urgenţă într-o unitate spitalicească reprezenta un motiv suficient pentru rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitaliceşti acordate fără autorizaţie prealabilă, astfel că, susţinerile instanţei referitoare la situaţia medicală, ce a durat în ţară o perioadă de o lună de zile, inexistenţa unui eveniment fortuit sau instantaneu, agravarea bruscă a stării de sănătate, acutizarea patologiei cerebro-vasculare, complicaţia de tulburare a circulaţiei lichidului cerebrospinal intervenită la o lună după transfer şi altele asemenea, sunt făcute cu încălcarea jurisprudenţei CJUE.
Se mai arată de către recurentă şi faptul că, starea foarte gravă şi pericolul iminent pentru viaţa, în contextul unor deficienţe cronice notorii ale sistemului medical românesc, justificau măsura urgentă a transferului în străinătate şi imposibilitatea recurentei şi a aparţinătorilor acesteia de a solicita autorizarea prealabilă pentru acest transfer.
Critica recurentei este nefondată.
Observând analiza realizată de instanţa de apel referitor la incidenţa jurisprudenţei CJUE în soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că a fost realizat un riguros demers de interpretare şi aplicare a acesteia, inclusiv din perspectiva hotărârii pronunţate în cauza Georgi Ivanov Elchinov, la care se face trimitere în motivele de recurs, şi a efectelor acesteia în privinţa legislaţiei naţionale.
Astfel, a reţinut curtea de apel că interpretarea prevederilor art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 50/2001, ce interzic în toate situaţiile finanţarea retroactivă a tratamentelor efectuate în străinătate de către bolnavi care nu au avut aprobarea prealabilă a comisiei Ministerului Sănătăţii, este contrară prevederilor dreptului comunitar, aşa cum s-a statuat prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 5 octombrie 2010, pronunţată în cauza Georgi Ivanov Elchinov, ce a arătat că articolul 49 CE şi articolul 22 din Regulamentul nr. 1408/71, în versiunea modificată şi actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1992/2006, se opun reglementării unui stat membru interpretate în sensul că exclude, în toate cazurile, rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitaliceşti acordate fără autorizaţie prealabilă în alt stat membru.
În considerentele aceleaşi hotărâri, CJUE a arătat că, deşi dreptul Uniunii nu se opune în principiu unui sistem de autorizare prealabilă, este totuşi necesar, pe de o parte, ca toate condiţiile stabilite în vederea acordării unei astfel de autorizări să fie justificate în raport cu obiectivul de a asigura pe teritoriul statului membru vizat un acces suficient şi permanent la o gamă echilibrată de îngrijiri spitaliceşti de calitate, de a asigura un control al costurilor şi de a evita, în măsura în care este posibil, orice risipă a resurselor financiare, tehnice şi umane. Pe de altă parte, se impune ca aceste condiţii să nu depăşească ceea ce este în mod obiectiv necesar în vederea realizării acestui scop şi ca acelaşi rezultat să nu poată fi obţinut prin norme mai puţin constrângătoare, iar un astfel de sistem trebuie să fie întemeiat pe criterii obiective, nediscriminatorii şi cunoscute în mod anticipat, astfel încât să limiteze exercitarea puterii de apreciere a autorităţilor naţionale pentru ca aceasta să nu fie utilizată în mod arbitrar.
Concluzionând, ceea ce a statuat CJUE în această cauză este faptul că o reglementare naţională care exclude în toate cazurile rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitaliceşti acordate fără autorizaţie prealabilă îl privează pe asiguratul social, care, din motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea de a primi îngrijiri de urgenţă într-o instituţie spitalicească, a fost împiedicat să solicite o astfel de autorizaţie sau nu a putut aştepta răspunsul instituţiei competente, de rambursarea de către această instituţie a cheltuielilor efectuate cu îngrijirile menţionate, deşi condiţiile unei astfel de rambursări ar fi îndeplinite.
Or, aceste considerente, invocate de către recurentă ca fiind aplicabile în prezenta cauză, au fost reţinute ca atare de către instanţa de apel care a procedat ulterior la interpretarea şi aplicarea lor concretă, atât în contextul întregii jurisprudenţe a CJUE în domeniul de aplicare a dispoziţiilor referitoare la libera prestare a serviciilor, inclusiv a serviciilor medicale, cât şi al circumstanţelor concrete ale cauzei.
Astfel, corect a reţinut curtea de apel faptul că, pornind de la principiile trasate în jurisprudenţa CJUE, lipsa autorizării prealabile nu împiedică, în mod automat, rambursarea cheltuielilor, în situaţia în care reclamanta dovedeşte că din motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea de a primi îngrijiri de urgenţă într-o instituţie spitalicească, a fost împiedicată să solicite o astfel de autorizaţie sau nu a putut aştepta răspunsul instituţiei competente.
În verificarea îndeplinirii acestor condiţii s-a reţinut că, fără îndoială, la data deplasării, reclamanta se afla în imposibilitatea obiectivă de a formula orice cerere, având în vedere afecţiunea medicală suferită şi starea sa neurologică.
Însă, dispoziţiile naţionale cuprinse în Ordinul nr. 50/2004, dau posibilitatea formulării unei cereri de aprobare a trimiterii la tratament medical în străinătate şi „aparţinătorilor” persoanei bolnave, în această categorie fiind incluse rudele până la gradul IV, inclusiv, context în care, instanţa de apel a considerat în mod just că, în cauză nu s-a invocat împrejurarea că reclamanta este o persoană singură, fără a avea rude de gradul IV, apte să îndeplinească formalităţi administrative, iar din actele dosarului, coroborat cu precizarea depusă în apel, a reieşit că reclamanta are doi copii majori B. şi D., precum şi un frate E..
Prin urmare, în mod just a concluzionat instanţa de apel că, deşi starea de sănătate a reclamantei era una gravă, ce nu îi permitea formularea unei cereri, nu s-a putut reţine o imposibilitate obiectivă de solicitare a autorizaţiei de deplasare, de către membrii familiei, pentru o situaţie medicală ce a durat în ţară o perioadă de o lună de zile, nefiind în discuţie nici un eveniment fortuit sau instantaneu.
Aşadar, din perspectiva motivului de recurs invocat de recurentă, respectiv acela vizând greşita interpretare şi aplicare a jurisprudenţei CJUE şi a dispoziţiilor Ordinului nr. 50/2004, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, decizia recurată fiind apărată de criticile de nelegalitate formulate, în condiţiile în care, pe de o parte, s-a reţinut că lipsa unei autorizări prealabile nu exclude, de plano, dreptul la rambursarea cheltuielilor suportate pentru realizarea îngrijirilor medicale şi a tratamentului în străinătate, dacă se probează o imposibilitate obiectivă de solicitare a acesteia, iar pe de altă parte, s-a constatat că doar reclamanta s-a aflat într-o asemenea situaţie, nu şi membrii familiei sale, cărora legislaţia internă le reglementează această posibilitate.
Totodată, aspectul privind modalitatea defectuoasă a stabilirii stării de fapt reale şi a interpretării probatoriului nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs, prevederile art. 488 C. proc. civ. limitând cenzurarea exclusiv la nelegalitatea hotărârii, fără a-i da posibilitatea de a antama şi netemeinicia acesteia.
În concluzie, recursul principal declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1044/2019 şi deciziei civile nr. 668/2021 va fi respins ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.
Referitor la recursul incident declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021, Înalta Curte reţine că s-a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, doar cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CNAS.
Recursul este nefondat întrucât, raportat la faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie rambursarea cheltuielilor ocazionate de acordarea serviciilor medicale în străinătate, iar CNAS este potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 95/2006, instituţia care efectuează rambursarea acestor cheltuieli, curtea de apel a respins în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte, urmând ca analiza pe fond a pretenţiilor reclamantei să determine în ce măsură acestea sunt justificate în contradictoriu cu această pârâtă.
Este nefundamentată susţinerea recurentei potrivit căreia în cauza prezentă, instanţa de apel nu a analizat calitatea procesuală pasivă din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale, căci, în mod evident, cenzurarea acestor aspecte ţine de soluţionarea pe fond a cauzei şi nu de stabilirea calităţii procesuale pasive a acesteia.
Aşadar, în temeiul dispoziţiilor art. 491 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 496 C. proc. civ., recursul incident va fi respins ca nefondat.
Sursa informației: www.scj.ro.
