Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
183 views
Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.
Înalta Curte apreciază că motivul de recurs este nefondat.
Orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:
a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;
b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;
c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.
Cu privire la acest motiv de casare, recurentul precizează că hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 430 din 5 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind analizate cererile şi apărările formulate de către apelant.
Arată că, prin cererea de apel a invocat: nemotivarea sentinţei instanţei de fond, raportat la apărările şi probele expres indicate, discuţiile prin care beneficiarul recunoaşte restanţele la plată şi greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind rezoluţiunea. Însă, în opinia sa, instanţa de apel nu a oferit un răspuns clar criticilor aduse hotărârii primei instanţe, emiţând doar concluzii generale, fără motivări în drept sau în fapt.
Contrar susţinerilor acestuia, Înalta Curte reţine că, în speţă, au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină „expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”. Astfel, toate aspectele menţionate de recurent au fost analizate de către instanţa de apel, care a reţinut că nu există vicii de motivare a hotărârii pronunţate de Tribunalul Iaşi – fila x, probatoriul a fost analizat în detaliu şi a stat la baza soluţiei pronunţate – fila x, situaţia de fapt a fost corect stabilită de către Tribunalul Iaşi – fila x şi sunt îndeplinite cerinţele legale referitoare la rezoluţiunea contractului – filele x.
Recurentul susţine şi existenţa unor motive contradictorii şi străine cauzei. Însă, dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative – motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii – recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.
În cauza de faţă, recurentul – pârât precizează că, în considerentele deciziei atacate, se regăsesc şi argumente străine cauzei, în sensul fundamentării respingerii apelului prin reţinerea în sarcina recurentei a obligaţiei de notificare a beneficiarului pentru punerea la dispoziţie a amplasamentului, fundaţiei, utilajelor, deşi intimata nu a invocat o astfel de împrejurare. Însă, o astfel de critică nu poate fi primită, acestea fiind aspecte care au legătură cu speţa dedusă judecăţii, fiind necesare soluţionării cauzei.
Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente străine cauzei sau contradictorii, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de apel. Hotărârea primei instanţe, de admitere a cererii de chemare în judecată, a fost împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, care a argumentat că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.
De altfel, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta formulează critici de maximă generalitate, susţinând, într-o manieră elaborată, existenţa unui viciu de motivare. Raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenta pentru a susţine o motivare necorespunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea acestui motiv de casare, practic, recurenta contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel, dar fără a aduce argumente concrete în acest sens.
Aspectele învederate, referitoare la situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probelor nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea şi verificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Instanţa de recurs învederează că garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor.
Instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).
Deşi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].
Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor, pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).
Art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impune motivarea în detaliu a unei decizii prin care o instanţă, bazându-se pe o dispoziţie legală specifică [Burg şi alţii împotriva Franţei (dec.); Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (MC), pct. 41].
În plus, respingând un apel, instanţa de apel poate, în principiu, să se limiteze la a-şi însuşi motivele hotărârii instanţei de grad inferior [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; a se vedea a contrario Tatichvili împotriva Rusiei, pct. 62].
Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil impune ca o instanţă internă, care şi-a motivat decizia pe scurt – fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel – să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).
Aplicând principiile Curţii, instanţa de recurs apreciază că hotărârea instanţei de apel corespunde exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurenta este nemulţumită de considerentele instanţei de apel nu echivalează cu o motivare viciată a hotărârii.
Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Prin calea de atac promovată se invocă şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta „a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
În argumentarea acestui motiv de casare, recurentul susţine că soluţia de respingere a apelului promovat este consecinţa aplicării eronate a normelor de drept material, nefiind îndeplinite cerinţele legale pentru a opera rezilierea.
În primul rând, apreciază că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 1266 şi art. 1268 din C. civ. care reglementează principiile care stau la baza interpretării actelor juridice.
Aceste susţineri generale nu sunt, însă, însoţite de argumente care să justifice invocarea lor în cadrul căii extraordinare de atac, cu care recurenta a învestit instanţa de judecată.
Mai mult, Înalta Curte reţine că interpretarea contractului presupune determinarea sensului exact al clauzelor acestuia. Operaţiunea este necesară atunci când clauzele sunt formulate neclar, prin folosirea unei terminologii greşite, sau când modul de formulare vine în contradicţie cu ceea ce părţile au intenţionat în mod real. Or, analiza convenţiei supuse controlului judiciar nu conduce la o astfel de concluzie, dispoziţiile contractuale fiind clare, precise şi nu necesită o determinare a voinţei părţilor prin raportare la regulile de interpretare instituite de legiuitor.
În al doilea rând, se susţine că raportul juridic care a fost supus controlului judiciar este cu executare în timp, obligaţiile reciproce presupunând mai multe prestaţii, astfel că sancţiunea neîndeplinirii lor este rezilierea, iar nu rezoluţiunea contractului.
Înalta Curte reţine că, în faţa instanţelor de fond, recurenta nu a formulat critici referitoare la tipul de contract supus controlului judiciar, prin raportare la modalitatea de executare. De asemenea, nu a formulat nici critici cu privire la inaplicabilitatea instituţiei juridice a rezoluţiunii. Dimpotrivă, şi prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond şi prin motivele de apel, a analizat cerinţele legale care conduc la o astfel de încetare a convenţiei dintre părţi. Abia prin motivele de recurs susţine incidenţa rezilierii, sancţiune care necesită alte condiţii şi implică alte efecte.
Însă, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Întrucât aceste critici nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, astfel încât ele nu vor fi analizate.
În al treilea rând, recurenta susţine că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale într-o măsură superioară celei în care beneficiarul şi-a îndeplinit obligaţiile corelative şi că a depus dovezi suficiente, respectiv corespondenţa dintre părţi dar şi alte înscrisuri.
Înalta Curte constata că, deşi recurenta, în susţinerea acestui motiv de casare, invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1516 şi art. 1555-1557 din C. civ., în expunerea argumentelor face referire la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel. Argumentele la care face trimitere, respectiv: mesajele din care rezultă nerespectarea termenelor de plată de către reclamantă şi solicitările de amânare a plăţilor, înscrisurile care fac dovada nepregătirii amplasamentului şi lipsa notificării din partea beneficiarului reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt deja stabilită de către instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.
Mai mult, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că sunt îndeplinite condiţiile stabilite de legiuitor în cuprinsul art. 1548 şi 1549 din C. civ. pentru a interveni rezoluţiunea. În considerarea contractului, care este legea părţilor, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, respectiv a achitat suma de 50.000 RON cu titlu de avans, la data convenită. Faptul că recurenta – pârâtă a emis factura x din 31 decembrie 2019, pentru suma de 955.700 RON nu are semnificaţia stabilirii unor noi termene de plată şi nu a avut drept consecinţă exigibilitatea întregii sume, la acel moment fiind exigibilă doar suma de 50.000 RON, achitată deja. De altfel, suma de 955.700 RON, facturată prin factura x din 31 decembrie 2019 a fost stornată prin factura x din 30 aprilie 2020.
Pe de altă parte, nu rezultă că recurenta ar fi fost în stadiul de montare şi punere în funcţiune a echipamentelor. Nu a trimis nicio notificare cu privire la faptul că va începe lucrările, nu s-a prezentat la faţa locului, nu a verificat dacă este asigurat amplasamentul, nu a solicitat asigurarea transportului. Nu şi-a executat propriile obligaţii şi nici nu a dovedit că era gata să le execute, dar a fost în imposibilitate absolută din culpa beneficiarului, pentru a putea invoca excepţie de neexecutare a contractului în apărare sa.
Dimpotrivă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, recurenta – pârâtă a transmis reclamantei un proiect de contract nr. TMV 15/2020 – P prin care a stabilit, unilateral, alte termene pentru executarea contractului, decalate cu aproximativ 6 luni. Acest proiect de contract nu a fost semnat de beneficiar, astfel că nu produce efecte între părţi. Însă, el dovedeşte, implicit, neexecutarea obligaţiilor de către recurentă.
Aceasta a invocat excepţia de neexecutare a propriilor obligaţii pentru neexecutarea obligaţiilor corelative din partea partenerului contractual, pentru a justifica propria culpă contractuală şi a paraliza demersul reclamantei. Exceptio non adimpleti contractus este strâns legată de buna-credinţă a celui care o invocă. Însă, conduita societăţii recurente nu conduce la o astfel de concluzie, aspect reţinut, în mod corect, de către instanţele de fond, ca urmare a administrării probatoriului.
Prin urmare, dispoziţiile art. 1548, 1549, 1555-1557 din C. civ. au fost interpretate şi aplicate corect de către instanţa de apel, argumentele contrare fiind nefondate.
În al patrulea rând, se susţine nelegalitatea deciziei recurate, raportat la interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1350 şi 1516 din C. civ. referitoare la răspunderea contractuală. În acest sens, recurentul pretinde că analiza trebuia făcută potrivit etapelor convenite de părţi.
Însă, această critică porneşte tot de la situaţia de fapt, care a fost deja stabilită de către instanţele de fond şi care nu poate fi modificată în calea de atac a recursului. Recurenta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale, asumate prin contractul semnat de ambele părţi şi nici nu a probat că era gata să le îndeplinească, dar că a fost în imposibilitate absolută din culpa părţii contractante. Prin urmare, se justifică rezoluţiunea ca remediu complementar daunelor interese.
În al cincilea rând, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 249 din C. proc. civ., atribuind societăţii B. S.R.L. obligaţia de a face dovada referitoare la îndeplinirea obligaţiilor contractuale. Nici această critică, subsumabilă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este fondată.
Potrivit regulilor probaţiunii (art. 249 din C. proc. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).
Cum recurenta – pârâtă este cea care susţine că şi-a executat propriile obligaţii sau era gata să le execute, dar a fost împiedicată de intimata – reclamantă, acesteia îi revine sarcina probei pe aspectul în discuţie, potrivit principiului şi regulilor probaţiunii mai sus-menţionate. Doar simpla invocare a intenţiei nu este suficientă pentru a dovedi buna-credinţă şi a paraliza demersul judiciar al reclamantei.
În consecinţă, nici sub acest aspect, hotărârea nu este afectată de vreun motiv de casare.
Prin urmare, dat fiind nu există niciun viciu de motivare şi că dispoziţiile legale, indicate de recurentă, au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 430 din 5 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, ca nefondat.
Sursa informației: www.scj.ro.
