Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.107 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 243/RC/2021
NCPP: art. 82, art. 275 alin. (2) și (6), art. 305 alin. (3), art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 448 alin. (1) pct. 1; L. nr. 194/2011: art. 16 alin. (1); L. nr. 143/2000: art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (1); NCP: art. 35 alin. (1), art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b); L. nr. 187/2012: art. 15; VCP: art. 83 alin. (1)
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.
Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.
Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal – şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale – încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.
Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. că „Hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare menţionat este aplicabil doar în acele situaţii în care condamnarea inculpatului s-a realizat strict pentru o faptă, care, la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de apel, nu mai era prevăzută ca şi infracţiune. Dezincriminarea intervine însă atunci când, după abrogarea unui text de lege ce sancţionează penal o faptă, aceasta nu îşi mai găseşte corespondent în legea nouă sau nu mai este incriminată printr-o altă dispoziţie legală în vigoare.
De asemenea, s-a statuat în doctrină, dar şi pe cale jurisprudenţială, că se subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, întrucât legea nu mai prevede ca temei distinct de achitare decât lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective neputând fi decât acela prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. -„fapta nu este prevăzută de legea penală”. Acelaşi temei include şi situaţiile referitoare la lipsa situaţiei – premisă a infracţiunii sau neîntrunirea condiţiilor privind subiecţii acesteia.
În contextul concret al cauzei, instanţa de apel şi-a însuşit baza factuală stabilită de prima instanţă, constatând că încadrarea juridică şi vinovăţia inculpatului A. rezultă cu certitudine din probele administrate în cauză şi nu se impune achitarea sa, în sensul solicitat.
Referitor la infracţiunea de efectuare, fără drept, de operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, instanţa de apel a avut în vedere declaraţiile date în cursul urmăririi penale de inculpatul C., care a menţionat că îl cunoaşte foarte bine pe inculpatul A., fiind în relaţii de prietenie, arătând totodată, faptul că acesta se aproviziona cu substanţe etnobotanice din Constanţa, căreia îi trimitea bani prin O., depunând banii pe numele altor persoane, iar după aproximativ 2-3 zile primea din Constanţa un pachet cu cantitatea de aproximativ 20 grame substanţe etnobotanice, substanţe pe care inculpatul A. le deţinea pentru consumul propriu dar din care şi vindea către alte persoane cu suma de 20 RON pliculeţul; de inculpatul D., care a precizat că împreună cu inculpatul A. a mers pentru a se aproviziona cu substanţe etnobotanice la Galaţi de unde A. a cumpărat astfel de substanţe, atât pentru consum propriu, cât şi pentru comercializare către alte persoane, activitate pe care o desfăşura prin intermediul unui băiat scund de statură numit „P.” de martorul E., care a precizat că îl cunoaşte foarte bine că inculpatul A. şi că acesta comanda substanţe etnobotanice de la persoane necunoscute din jud. Constanţa, trimiţând banii prin transfer bancar, inculpatul vânzând apoi aceste substanţe etnobotanice la diferiţi tineri, în special elevi şi liceeni cu suma de 20 RON pliculeţul, inclusiv prin intermediul unor persoane interpuse cum ar fi numitul „Q.”. Martorul a mai arătat că, pentru a face operaţiunile de trimitere a banilor şi primirea coletelor, inculpatul A. se folosea de cărţile de identitate ale unor tineri până în 18 ani; de martorul F., care a arătat că ştia despre faptul că A. vindea substanţe etnobotanice tinerilor liceeni din Focşani, menţionând că la solicitarea acestuia i-a dat buletinul său inculpatului pentru ca acesta să îi ia datele de identitate. Martorul a mai arătat că mai mulţi colegi de-ai săi au consumat substanţe etnobotanice, iar unora chiar li s-a făcut rău de la acestea, fiind internaţi în spital.
Instanţa de apel a reţinut şi că în cursul judecăţii persoanele mai sus arătate şi-au nuanţat depoziţiile, arătând că nu îşi mai menţin în întregime declaraţiile făcute în cursul urmării penale, însă revenirea asupra celor declarate iniţial nu a fost în mod pertinent justificată pentru a avea motive de a nu lua în considerare primele declaraţii, care, fiind mai aproape de data faptelor apar, şi din punct de vedere logic, a fi mai credibile, apreciind, ca nefondată solicitarea inculpatului de achitare pentru infracţiunea antemenţionată, pe motiv că nu a comercializat astfel de substanţe ci doar le-a deţinut în vederea consumului propriu.
Şi referitor la infracţiunea de trafic de droguri de risc în formă continuată prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., Curtea de Apel Galaţi a evidenţiat că probele administrate atestă cu certitudine că inculpatul a vândut astfel de substanţe unei persoane, instanţa de control apreciind că se impune înlăturarea prevederilor art. 35 alin. (1) din C. pen. din încadrarea juridică a infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi, pe cale de consecinţă, reducerea pedepsei aplicate pentru această infracţiune de prima instanţă.
În ceea ce priveşte infracţiunile de introducere în ţară de droguri de risc respectiv de deţinere fără drept de droguri de risc în vederea consumului, Curtea de Apel Galaţi a constatat că probele administrate în cauză dovedesc că inculpatul a ajuns în Braşov în jurul orelor 18:00 – 19:00, după care a fost luat la scurt timp cu maşina de către L., astfel că nu avea timp să meargă în centrul Braşovului pentru a căuta să achiziţioneze droguri de la persoane necunoscute, în acest sens fiind adresa întocmită de M., operatorul cursei cu autocarul în care s-a aflat inculpatul A., prin care se atestă faptul că autocarul respectiv a sosit în autogara N. din Braşov la data de 23 iulie 2017, orele 19:04, declaraţia martorului K. (pagina 6 volum II urmărire penală), care arată faptul că inculpatul A. l-a anunţat pe el şi pe fratele său că va veni cu autocarul din Franţa în Braşov, în jurul orelor 16:00, rugându-i să vină din Focşani cu o maşină pentru a-l duce acasă. Martorul a arătat că, împreună cu fratele său, a ajuns în autogara Braşov, în jurul orelor 19:30 unde inculpatul A. îi aştepta, autocarul cu care venise din Franţa fiind sosit, declaraţia martorului J. (paginile 9 – 10 volum II urmărire penală) care arată că inculpatul A. l-a sunat pe R. la data de 23 iulie 2017 în jurul orelor 12:00, spunându-i că urmează să ajungă mai târziu în Braşov de unde doreşte să vină să îl ia şi extrasul din mesajele expediate de pe telefonul inculpatului, (paginile 86 – 88 volum II urmărire penală) din care rezultă că la data de 22 iulie 2017, orele 11:24 inculpatului solicită unei persoane să vină în Braşov să-l ia doua zi după amiază la orele 4:5 sau 6 şi că la data de 23 iulie 2017 orele 08:55 – 09.00, autocarul în care se afla inculpatul era abia în Budapesta, inculpatul plângându-se că drumul durează foarte mult.
Astfel, instanţa de apel a apreciat, în acord cu instanţa de fond, că este pe deplin dovedită infracţiunea de introducere în ţară a drogurilor de risc prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, la fel cum este dovedită şi infracţiunea de deţinere fără drept de droguri de risc, în vederea consumului prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea 143/2000.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că „dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc – din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului”.
Astfel, Înalta Curte nu poate avea în vedere criticile formulate de recurentul inculpat A., în scris şi susţinute oral cu privire la inexistenţa infracţiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 şi a celei prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Înalta Curte nu poate avea în vedere nici criticile recurentului inculpat A. formulate în scris cu privire la reevaluarea mijloacelor de probă şi excluderea unor mijloace de probă, întrucât în această cale extraordinară de atac a recursului în casaţie nu se poate face o nouă apreciere a materialului probator administrat, faţă de natura juridică a acestei căi de atac extraordinare şi nici nu se poate antama vreo schimbare de încadrare juridică.
De asemenea, nu se poate reţine solicitarea de achitare a recurentul inculpat A., pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. proc. pen., întrucât excede cazului de recurs în casaţie, prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. ce se referă la condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de lege, intenţia legiuitorului fiind aceea de a reglementa strict cazurile de recurs în casaţie.
În ceea ce priveşte cel de al doilea caz de casare invocat de recurent, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Acest caz de recurs în casaţie devine incident ori de câte ori se constată că pedeapsa aplicată de instanţă nu se încadrează în limitele stabilite în norma de încriminare pentru infracţiunea consumată, pentru tentativă sau prin reţinerea unor cauze de agravare, de atenuare a pedepsei ori reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare.
În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat A., se constată că acesta nu este incident în cauza dedusă judecăţii. În cadrul acestui caz de casare, legiuitorul are în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege, în raport de încadrarea juridică a faptei şi cu cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale, fiind exclusă orice analiză sub aspectul reindividualizării pedepsei. În procedura recursului în casaţie se verifică legalitatea pedepsei aplicate în raport de încadrarea juridică şi circumstanţele de fapt reţinute, în mod definitiv, de instanţa de apel.
În prezenta cauză, se constată că prin Decizia penală nr. 314/A din 7 martie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, a fost admis apelul declarat de inculpatul A., desfiinţată, în parte, Sentinţa penală nr. 127 din 22 august 2018 a Tribunalului Vrancea, şi rejudecând, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente.
A fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, fiind înlăturate dispoziţiile art. 35 alin. (1) din C. pen., de la 2 şi 3 luni închisoare la 2 ani închisoare.
S-au înlăturat prevederile art. 35 alin. (1) din C. pen. din conţinutul infracţiunii de deţinere, fără drept, de droguri de risc în vederea consumului, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului de 8 luni închisoare, 2 ani închisoare, 3 ani şi 3 luni închisoare şi 4 luni închisoare, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 3 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse (1/3 din 3 ani, adică 1 an închisoare), în final inculpatul, urmând să execute pedeapsa de 4 ani şi 3 luni închisoare.
Au fost menţinute dispoziţiile privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 124 din 29 mai 2013 a Tribunalului Vrancea, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 236/A din 2 octombrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, pedeapsă care o va executa alături de cea aplicată prin prezenta sentinţă, astfel că inculpatul urmează să execute pedeapsa de 5 ani şi 3 luni închisoare.
Au fost menţinute dispoziţiile din sentinţa penală apelată privind aplicarea faţă de inculpatul A. a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 1 an după executarea pedepsei principale, precum şi cele privind aplicarea pedepsei accesorii.
Recurentul inculpat critică, în cadrul acestui motiv de recurs pedepsele aplicate pentru infracţiunea de efectuare, fără drept, de operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, prev. de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 şi pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 „Fapta persoanei care, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile prezentei legi, efectuează, fără drept, operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă”. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 „cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi”.
Astfel, nu poate fi primită susţinerea recurentului inculpat în sensul că, pedepsele de 8 luni aplicată pentru infracţiunea de efectuare, fără drept, de operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, prev. de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, respectiv cea de 2 ani stabilită pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 au fost aplicate în afara limitelor legale.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, întrucât nu dobândise calitatea de inculpat, deoarece instanţa de contencios constituţional a reţinut în considerentele deciziei antemenţionate, la paragraful 34 a statuat că „în funcţie de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale in rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzaţie împotriva sa. În cadrul urmăririi penale in personam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală. În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 din C. proc. pen.”, iar la paragraful 35 a reţinut că, „atât în cazul urmăririi penale in personam, cât şi în cazul în care s- a pus în mişcare acţiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiţionată de calitatea deţinută în dosarul penal (…) pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal”.
Cu privire la nelegala revocare a suspendării condiţionate a pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 124 din 21 mai 2013 a Tribunalului Vrancea, definitivă prin Decizia penală nr. 236/A din 2 octombrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, Înalta Curte apreciază că, în mod judicios s-a dispus revocarea, în condiţiile în care faptele pentru care inculpatul a fost condamnat prin decizia recurată au fost comise în interiorul termenului de încercare stabilit prin sentinţa penală antemenţionată, astfel că, în mod corect s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., care reglementează în mod explicit situaţia revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate sub imperiul C. pen. anterior, în sensul că regimul suspendării condiţionate este cel reglementat de C. pen. anterior, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acestei pedepse. În acest sens este şi Decizia nr. 13/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care face referire în mod explicit la faptul că stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. raportat la art. 83 alin. (1) din C. pen. anterior.
Astfel, în raport cu criticile formulate, se constată că nu este incident în speţă cazul de recurs în casaţie menţionat, pedeapsa aplicată recurentului inculpat fiind situată în limitele prevăzute de lege.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 314/A din data de 7 martie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat S., în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Sursa informației: www.scj.ro.
