Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
461 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 69/RC/2020
NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b), art. 275 alin. (2), art. 396 alin. (1) şi (5), art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d), art. 438 alin. (1), art. 440 alin. (4), art. 448 alin. (1) pct. 2, lit. a); NCP: art. 4, art. 83, art. 9, art. 301; L. nr. 85/2006: art. 11, (1), lit. c), art. 11, (1), lit. c); O.U.G. nr. 86/2006: art. 28 alin. (1); VCP: art. 81, art. 253^1
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege.
Scopul recursului în casaţie îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.
Astfel, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea cenzura situaţia de fapt reţinută ori temeinicia deciziei atacate, în limita cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Înalta Curte a constatat că Decizia penală nr. 996/2019 din 09 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, de recurentul inculpat
Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., iar motivul de casaţie se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În motivare, a menţionat că norma penală în baza căreia a fost trimis în judecată nu mai păstrează aceeaşi configuraţie juridică. Astfel, prin verificarea conţinutului constitutiv al infracţiunii reţinute în sarcina sa, atât pe latură obiectivă (situaţia premisă, elementul material-acţiunea/inacţiunea, urmarea imediată, legătura de cauzalitate, locul şi timpul săvârşirii infracţiunii) cât şi pe latură subiectivă (formele şi modalităţile vinovăţiei, mobilul, scopul) a considerat ca sunt incidente dispoziţiile art. 4 din C. pen., privind aplicarea legii penale de dezincriminare, astfel încât fapta nu mai este prevăzută de legea penală, ceea ce atrage achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
În acest sens, a invocat Decizia nr. 6/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 875/07.11.2017 şi art. 28 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006.
A precizat că la data depunerii de către administratorul statutar al societăţii D. SRL, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, respectiv 22 februarie 2011, între C. SRL şi D. SRL nu exista nicio relaţie contractuală.
Or, înscrisul anexat sesizării reprezintă un contract privind organizarea şi ţinerea contabilităţii încheiat de D. SRL cu C. SRL, societate membră a CECCAR. Firma are doi asociaţi şi doi administratori, respectiv A. şi F.. Contractul a fost încheiat în luna decembrie 2011 şi avea o valabilitate de 24 luni începând cu 1 ianuarie 2012 până la 31 decembrie 2013.
S-a menţionat că acesta este un contract general ce avea ca obiect evidenţă contabilitate. A solicitat să se constatate că din obiectul contractului sunt excluse expertizele contabile, evaluări, planuri de afaceri şi că în derularea contractului nu a exprimat vreo opinie, în calitate de expert contabil, în legătură cu activitatea sau modul de administrare a societăţii D. SRL, opinie care să influenţeze deciziile pe care le-a luat în calitate de administrator judiciar.
În fapt, acest contract se rezuma la depunerea declaraţiilor fiscale şi deconturilor în baza documentelor întocmite de contabila societăţii D. SRL Practic serviciile făcute erau de asistenţă pentru întocmirea declaraţiilor fiscale şi a decontului de TVA. Societatea C. nu a ţinut efectiv contabilitatea societăţii D. şi nu a fost implicată în nici un fel în administrarea şi conducerea acesteia.
A arătat că afirmaţia conform căreia el a solicitat numirea ca administrator judiciar al societăţii D. SRL nu este adevărată. În acest sens a menţionat că prin cererea depusă la Tribunalul Neamţ la data de 22.02.2011 s-a solicitat, în temeiul art. 11, (1), lit. c) din Legea nr. 85/2006, ca administrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvenţă A..
Totodată, a menţionat că acel contract invocat în sesizare este încheiat la data de 20.12.2011 şi produce efecte pentru perioada 01.01.2012 – 31.12.2013.
La data solicitării deschiderii procedurii insolvenţei şi a solicitării exprese a fostului administrator statutar B., de a fi numit în calitate de administrator judiciar, C. SRL nu avea nici un fel de relaţii contractuale cu D..
A solicitat admiterea recursului în casaţie şi în baza art. 448 alin. (1) pct. 2, lit. a) din C. proc. pen. achitarea sa, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza l-a din C. proc. pen. cu aplicarea art. 4 din C. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 301 din C. pen.
În acest context, fiind îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., iar motivul de casaţie încadrându-se în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a recursului în casaţie.
În consecinţă, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 996/2019 din data de 09 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A trimis cauza Completului C9, în vederea judecării recursului în casaţie formulat de inculpatul A.. A fixat termen la data de 20 februarie 2020 pentru când se va cita inculpatul.
La termenul de astăzi, apărătorul ales al recurentului inculpat A., având cuvântul în dezbateri asupra recursului în casaţie declarat a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie şi achitarea inculpatului în baza art. 396 alin. (1) şi alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. cu aplicarea art. 4 din C. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conflict de interese prev. de art. 253^1 din vechiul C. pen. (în actuala reglementare – infracţiunea de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prev. de art. 301 din noul C. pen.).
În opinia apărării, se impune admiterea recursului în casaţie în conformitate cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., sens în care a solicitat să se aibă în vedere că inculpatul a exercitat această cale extraordinară de atac având în vedere faptul că norma penală în baza căreia a fost trimis în judecată nu mai păstrează configuraţia juridică de la acel moment, astfel încât se impune verificarea conţinutului constitutiv al infracţiunii reţinute în sarcina acestuia, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.
Din punctul său de vedere, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4 din C. pen. privind aplicarea legii de dezincriminare, întrucât fapta reţinută în sarcina inculpatului nu mai este prevăzută de legea penală, fapt care atrage achitarea acestuia.
A arătat că în cuprinsul cererii de recurs în casaţie a prezentat pe larg motivele pentru care solicită admiterea recursului în casaţie şi a făcut referire la Decizia nr. 6/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care se precizează faptul că „fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015”, „(…) fiind dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei şi indiferent de data raporturilor comerciale”. În speţă, inculpatul se circumscrie acestei situaţii de fapt, întrucât a deţinut acea funcţie publică asimilată funcţiei publice, respectiv de administrator judiciar, iar societatea la care a fost asociat a furnizat, pentru o perioadă de timp, servicii de contabilitate, apreciind că trebuie să se facă diferenţa între servicii de contabilitate şi funcţia de expert contabil. Din acest punct de vedere, a considerat că în speţă sunt incidente dispoziţiile la care a făcut referire şi, pe cale de consecinţă, se impune admiterea recursului în casaţie.
Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în casaţie declarat de către recurent, precum şi poziţia recurentului din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivul invocat ce se va analiza prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul în casaţie declarat de inculpat ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. că „Hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare menţionat este aplicabil doar în acele situaţii în care condamnarea inculpatului s-a realizat strict pentru o faptă, care, la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de apel, nu mai era prevăzută ca şi infracţiune. Simpla abrogare a unor texte de lege nu echivalează însă cu dezincriminarea faptelor, întrucât această operaţiune presupune doar ieşirea din vigoare a unei dispoziţii legale. Dezincriminarea intervine însă atunci când, după abrogarea unui text de lege ce sancţionează penal o faptă, aceasta nu îşi mai găseşte corespondent în legea nouă sau nu mai este incriminată printr-o altă dispoziţie legală în vigoare.
De asemenea, s-a statuat în doctrină dar şi pe cale jurisprudenţială că se subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, întrucât legea nu mai prevede ca temei distinct de achitare decât lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective neputând fi decât acela prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I „fapta nu este prevăzută de legea penală”. Acelaşi temei include şi situaţiile referitoare la lipsa situaţiei – premisă a infracţiunii sau neîntrunirea condiţiilor privind subiecţii acesteia.
Din analiza cauzei rezultă că prin Decizia penală nr. 996 din 9 octombrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit legea penală mai favorabilă, faţă de momentul derulării activităţii infracţionale a inculpatului A., respectiv perioada 2011 – 2013, când inculpatul a emis documentele financiar-contabile a SC D. SRL în calitate de administrator al SC C. SRL, infracţiunea având un caracter continuat, care s-a epuizat în anul 2013 când erau în vigoare dispoziţiilor art. 253^1din C. pen. 1969.
S-a mai arătat că pentru inculpatul A., legea penală mai favorabilă sunt dispoziţiile vechiul C. pen. (art. 253^1 din C. pen. 1969), atât sub aspectul limitei minime prevăzute de textele de incriminare care este mai redusă (6 luni închisoare – art. 253^1 din C. pen. 1969 faţă de 1 an închisoare – art. 301 din C. pen.), cât şi sub aspectul modalităţii de individualizare a pedepsei, suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 din C. pen. 1969 fiind mai favorabilă decât celelalte instituţii de individualizare a pedepselor neexecutorii efectiv, prevăzute de art. 83 şi art. 91 din C. pen. (prin prisma obligativităţii impunerii în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi măsuri de supraveghere).
Prin Legea nr. 193/2017 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 598 din 25 iulie 2017, art. 301 a fost modificat cu următorul cuprins: „Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane art. 301 (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situaţii: a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta”.
Aşadar, la momentul pronunţării deciziei mai sus arătate, instanţa a avut în vedere în stabilirea legii penale mai favorabile dispoziţiile art. 253^1 din C. pen. 1969, faţă de situaţia de fapt reţinută, prin raportare la dispoziţiile art. 301 din C. pen., aşa cum au fost modificate prin legea mai sus precizată.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că inculpatul în calitate de asociat la SC C. SRL societate ce oferea prestări servicii evidenţă contabilitate către SC D. S.R.L a continuat să presteze astfel de servicii şi după ce a fost desemnat de judecătorul – sindic ca administrator judiciar prin încheierea din 23.02.201 pentru debitoarea societatea SC D. SRL, aflându-se astfel în stare de incompatibilitate, neputând cumula funcţia de administrator judiciar şi de asociat în cadrul societăţii care presta servicii evidenţă contabilă pentru acelaşi debitor, stare care generează conflictul de interese.
Or, prin Decizia nr. 6/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 284/24.04.2017 a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 253^1 din C. pen. din 1969, în sensul de a lămuri dacă intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015 [prin care s-a constatat că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională], fiind dezincriminată, fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale în sensul art. 253^1 din C. pen. din 1969, în situaţia în care atât actul sau decizia funcţionarului public, cât şi raporturile comerciale cu beneficiarul au avut loc anterior datei de 1.10.2011 când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., când noţiunea de „raport comercial” avea un înţeles normativ determinat şi determinabil prin prisma dispoziţiilor C. com., cum s-a stabilit în parag. 20 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015” şi s-a stabilit:
Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845/13.11.2015, fiind dezincriminată, indiferent de data îndepliniri actului ori a participării la luarea deciziei şi indiferent de data raporturilor comerciale.
Înalta Curte constată că, în raport, cu situaţia de fapt stabilită, în care s-a reţinut că inculpatul A. nu putea cumula funcţia de administrator judiciar şi de asociat în cadrul societăţii care presta servicii evidenţă contabilă pentru acelaşi debitor, decizia mai sus invocată nu îşi găseşte aplicabilitatea, întrucât aceasta se referă la infracţiunea de conflict de interese în care fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale.
Altfel spus, cumulul de funcţii deţinute de inculpatul A., respectiv de administrator judiciar şi de asociat în cadrul societăţii care presta servicii evidenţă contabilă pentru acelaşi debitor nu se circumscriu sintagmei de „raporturi comerciale”, aşa încât decizia invocată excede cadrului procesual al cauzei.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, faţă de situaţia de fapt reţinută a stabilit şi norma incriminatoare incidentă faptei comise de inculpatul A., ca fiind art. 253^1 din C. pen. din 1969, iar, în raport cu mijloacele de probă administrate a pronunţat soluţia condamnării inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, faptă prevăzută de legea penală, aşa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Înalta Curte reaminteşte că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, care are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aşa încât criticile recurentului A. care tind spre reţinerea unei alte situaţii de fapt, în contextul cauzei nu pot fi avute în vedere, prin prisma specificului şi naturii recursului în casaţie prin niciunul din cazurile de casare reglementate în art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 996/2019 din data de 09 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
