Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
569 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 109/RC/2020
NCPP: art. 275 alin. (2), art. 438 alin. (1); O.U.G. nr. 59/2000: art. 36, art. 37 şi art. 48
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.
Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.
Astfel, sfera controlului judiciar în cadrul examinării recursului în casaţie a fost limitată strict de legiuitor. Pe cale de consecinţă, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a putea analiza temeinicia deciziei atacate.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat a invocat incidenţa cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.
Dispoziţiile precizate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, instanţa supremă neputând rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. Aşadar, verificarea hotărârii se face exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.
Prin urmare, legalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea numitului C., pentru suprafaţa totală de 358 ha teren cu destinaţie forestieră (prin Hotărârile nr. 462 din 16.06.2006 şi nr. 929 din 3 noiembrie 2006) examinată de instanţele de fond şi de apel, ca şi chestiune prealabilă, în conformitate cu prevederile art. 52 din C. proc. pen., nu poate fi cenzurată prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, fiind stabilită cu caracter definitiv prin decizia penală atacată.
În raport de cele menţionate, instanţa de recurs urmează a analiza motivele invocate de recurentul inculpat A. circumscrise neîntrunirii laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv a elementului material al laturii obiective, neexistând, în opinia acestuia, vreo încălcare a atribuţiilor de serviciu prevăzute de legislaţia primară, respectiv neîndeplinirea defectuoasă a acestora, în sensul normei de incriminare, astfel cum a fost redefinită prin Decizia nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că obligaţiile şi îndatoririle principale ce revin funcţionarilor publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice sunt prevăzute în legislaţia primară. Detalierea şi concretizarea atribuţiilor de serviciu prevăzute în legislaţia primară se realizează prin legislaţia secundară (hotărâri de Guvern, ordine de ministru, norme de aplicare), respectiv acte normative interne (ordine de serviciu, regulamente, dispoziţii, fişa postului).
Astfel, varietatea şi complexitatea aspectelor normative impuse autorităţilor şi instituţiilor publice de către autorităţile legiuitoare şi, corelativ, prevederea obligaţiilor şi îndatoririlor principale ce revin funcţionarilor publici, fac imposibilă, din punct de vedere obiectiv, integrarea acestora în legislaţia primară, cu consecinţa necesităţii detalierii, concretizării şi explicării obligaţiilor, sarcinilor de serviciu şi profesionale prevăzute în legislaţia primară, ulterior, prin legislaţia secundară, în final, rezultând un mecanism legal complex, de natură a satisface imperativul clarităţii şi previzibilităţii normei de drept din legislaţia primară.
Pe cale de consecinţă, derivă necesitatea ca, pe lângă actele normative specifice legislaţiei primare, să fie necesară şi trimiterea la actele normative aparţinând legislaţiei secundare, aceasta din urmă având menirea de a clarifica, a explica şi detalia norma din legislaţia primară, evident cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative.
În concret, recurentul inculpat A. a fost condamnat întrucât, cu intenţie, a înlesnit diminuarea fondului forestier naţional proprietate publică a statului român. Modalitatea în care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii a constat într-o inacţiune, respectiv omisiunea acestuia de a dispune iniţierea unor acţiuni civile la instanţele de judecată în vederea constatării nulităţii absolute a hotărârilor Comisiei Judeţene Botoşani pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi a titlului de proprietate emis ulterior numitului C., persoană care nu avea cetăţenia română şi care nu putea beneficia de dispoziţiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafeţele de terenuri cu destinaţie forestieră. Obligativitatea efectuării acestor demersuri judiciare a fost stabilită în sarcina inculpatului prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007, pe care inculpatul a refuzat să le pună în aplicare.
În ceea ce priveşte cadrul normativ incident în cauză, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 50 din Codul silvic, ocrotirea, asigurarea integrităţii şi dezvoltării fondului forestier naţional constituie o preocupare fundamentală, de interes naţional, a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, menită să asigure dezvoltarea durabilă a acestuia.
Obligaţia instituită prin legislaţia primară este reluată şi în prevederile legislaţiei secundare.
Astfel, prin H.G. nr. 1105/2003 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, adoptată în temeiul art. 11 din Codul silvic, a fost aprobat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva.
Potrivit art. 6, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva are, printre atribuţiile sale principale în domeniul silviculturii, asigurarea integrităţii fondului forestier proprietate publică a statului, precum şi a celui aparţinând altor deţinători, pe care îl are în administrare, şi gospodărirea durabilă a pădurilor din cuprinsul acestora.
Conform art. 9 alin. (1), Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva are în structura sa unităţi fără personalitate juridică – direcţii silvice (…).
Unităţile din structura Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, prevăzute la alin. (1), sunt conduse de către un director, director tehnic, director economic, care fac parte din comitetul director, ale căror atribuţii se stabilesc prin regulament aprobat de Consiliul de administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva. Directorii şi consilierii juridici ai unităţilor fără personalitate juridică din structura Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi.
Din prevederile legale menţionate, rezultă că atribuţia de asigurare a integrităţii fondului forestier proprietate publică a statului de către Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva se asigură în teritoriu prin Direcţiile Silvice aflate în structura sa, direcţii care reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile Regiei pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi. Persoanele care aduc la îndeplinire aceste atribuţii sunt directorii şi consilierii juridici din cadrul Direcţiilor Silvice.
Atribuţiile de serviciu ale inculpatului pe acest aspect rezultate din dispoziţiile legale primare sunt detaliate în fişele postului, respectiv:
„reprezintă şi susţine interesele unităţii în faţa organelor jurisdicţionale; reprezintă Direcţia Silvică Botoşani în cadrul relaţiilor de serviciu pe care le are în limita Regulamentului privind organizarea, funcţionarea, atribuţiile şi limitele de competenţă ale organelor de conducere din structura Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva în faţa organelor cu care vine în contact; răspunde de întreaga activitate a direcţiei silvice; coordonează direct activitatea (…) oficiului juridic”.
Faţă de cele arătate, rezultă că inculpatul A., în calitate de director al Direcţiei Silvice Botoşani, trebuia să urmărească asigurarea integrităţii fondului forestier naţional şi să facă demersurile necesare pentru a anula eventualele acţiuni ce aveau drept consecinţă diminuarea fondului forestier, obligaţie reţinută întocmai în considerentele deciziei penale atacate.
Or, inculpatul nu a iniţiat niciun demers judiciar, în condiţiile în care această obligaţie a fost instituită în sarcina sa prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007, iar aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de conducerea Regiei era în competenţa sa exclusivă, constituind una dintre atribuţiile stabilite prin legislaţia primară, după cum se va arăta în continuare.
Contrar susţinerilor recurentului, exista cadrul legal necesar demarării acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a hotărârilor Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor şi a titlului de proprietate emis unei persoane care nu era îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, aceste demersuri fiind întemeiate pe prevederile art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 167/1997.
Însă nu lipsa dispoziţiilor legale care să-i permită introducerea unor acţiuni în justiţie pentru invalidarea hotărârilor de reconstituire a dreptului de proprietate l-au împiedicat pe inculpatul A. de efectueze demersuri judiciare în acest sens, ci convingerea sa personală că retrocedarea terenului era legală, aspect reiterat inclusiv în motivele de recurs în casaţie. Or, opinia inculpatului asupra legalităţii retrocedării – aspect care ţine de latura subiectivă a infracţiunii, aşa încât motivele care l-au determinat pe inculpat să o astfel de conduită nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs – nu îl exonera pe acesta de obligaţia de a face toate demersurile în justiţie pentru apărarea intereselor instituţiei pe care o conducea, urmând ca instanţele de judecată să analizeze legalitatea emiterii titlului de proprietate numitului C. Deopotrivă, acest punct de vedere al inculpatului nu avea suport legal în condiţiile în care conducerea instituţiei constatase contrariul şi îi solicitase luarea de măsuri concrete pentru reintrarea în legalitate.
În raport de situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv în cauză, rezultă că în sarcina inculpatului A. s-a reţinut nu doar omisiunea acestuia de a iniţia acţiuni în justiţie în scopul redobândirii dreptului de proprietate asupra unor terenuri retrocedate nelegal, ci faptul că i s-a trasat ca sarcină de serviciu acest obiectiv, iar inculpatul nu a adus la îndeplinire această măsură dispusă de conducerea Regiei. Astfel, inculpatul A. nu a luat nicio măsură prin care să împiedice diminuarea patrimoniului public, nici după momentul întocmirii raportului de control, ignorând obligaţiile instituite în sarcina sa. Efectuarea demersurilor în vederea anulării titlului de proprietate a numitului C. era de competenţa inculpatului, directorul Direcţiei Silvice fiind cel care decidea dacă se impunea promovarea unor acţiuni judiciare.
În concluzie, în mod corect s-a reţinut de către instanţele de fond şi de apel încălcarea prevederilor art. 36, art. 37 şi art. 48 din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic.
Mai mult, activitatea inculpatului A. nu s-a rezumat doar la faptul că nu a iniţiat demersuri în justiţie pentru anularea actelor ilegale, ci a fost una mult mai amplă. După cum se va arăta în continuare, inculpatul a fost implicat, în mod direct, şi în operaţiunea cumpărării de către Direcţia Silvică Botoşani a suprafeţei de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la numitul C., teren care a fost scos nejustificat din fondul forestier naţional proprietate publică a statului, aflat în administrarea R.N.P. – Romsilva – Direcţia Silvică Botoşani şi care a fost retrocedat sus-numitului, persoană care nu era îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate.
Referitor la susţinerea recurentului inculpat în sensul că încălcarea atribuţiilor sale de serviciu reprezintă o abatere disciplinară pentru care a fost sancţionat deja, iar sancţiunea a fost anulată, cu caracter definitiv, de instanţa de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.
Astfel, prin Decizia de sancţionare nr. 132/16.04.2007, anulată prin Sentinţa civilă nr. 80/12.05.2008 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal definitivă prin Decizia nr. 80/13.01.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul A. a fost sancţionat disciplinar, printre altele, pentru nerespectarea aplicării legilor fondului funciar referitoare la validarea dreptului de proprietate conform Legii nr. 247/2005 a unor cetăţeni străini, fiind membru în Comisia judeţeană de aplicare a acestor legi şi a faptului că nu a făcut obiecţiuni la hotărârile luate de această comisie.
Or, se constată că recurentul a fost sancţionat disciplinar pentru activitatea sa din Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Botoşani şi nu pentru refuzul neiniţierii unor acţiuni juridice în constatarea nulităţii absolute a hotărârilor comisiei în calitate de director al Direcţiei Silvice Botoşani.
Nici criticile recurentului inculpat ce vizează al doilea act material al infracţiunii de abuz în serviciu nu pot fi primite.
În sarcina inculpatului A. s-a reţinut că, în calitate de director al Direcţiei Silvice Botoşani, a achiziţionat, cu suma de 2.439.450 RON provenind din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la numitul C., teren care anterior a făcut parte din patrimoniul public al statului şi care a fost retrocedat cetăţeanului străin în condiţii nelegale prin Hotărârea nr. 462 din 16.06.2006 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din cadrul Prefecturii Botoşani şi cu privire la care inculpatul nu a iniţiat vreun demers judiciar în vederea constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate şi a actelor subsecvente, deşi obligativitatea efectuării acestor demersuri judiciare a fost stabilită în sarcina inculpatului prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007.
După cum s-a reţinut în considerentele deciziei penale atacate, Raportul nr. x/02.04.2007 a fost înregistrat în condica de corespondenţă a Direcţiei Silvice Botoşani dar nu a fost repartizat spre rezolvare niciunui compartiment, inculpatul A. luând singur decizia de a nu iniţia nicio acţiune în justiţie în constatarea nulităţii hotărârii comisiei de fond funciar, deşi i se fixase ca sarcină de serviciu iniţierea unor astfel de acţiuni.
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2007 a fost semnat din partea Direcţiei Silvice Botoşani numai de inculpatul A.
Or, în acord cu considerentele expuse în decizia atacată, inculpatul, în loc să dispună demersuri în vederea redobândirii gratuite a suprafeţei de teren retrocedată numitului C. prin iniţierea unor acţiuni civile pentru constatarea nulităţii absolute a Hotărârii nr. 462/16.06.2006 a Comisiei Judeţene Botoşani pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor şi a Titlului de proprietate nr. x/30.08.2006, a decis să demareze demersuri în vederea cumpărării acesteia. Dacă inculpatul ar fi pus în aplicare măsurile dispuse de conducerea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva suprafaţa de teren în discuţie ar fi fost în litigiu şi nu mai putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare. Prin urmare, perfectarea tranzacţiei cu cetăţeanul străin este consecinţa directă a pasivităţii inculpatului care nu a promovat în justiţie acţiunile în anularea titlului de proprietate eliberat cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Contrar susţinerilor recurentului inculpat, coordonarea acţiunii de cumpărare a terenurilor era asigurată de directorul direcţiei silvice, aspect adus la cunoştinţa inculpatului A. prin Adresa nr. x/17.07.2007 a R.N.P. – Romsilva, după cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei penale atacate.
Mai mult, printre atribuţiile sale de serviciu, conform fişelor postului, inculpatul angaja unitatea, prin semnătură, în relaţiile cu terţii, reprezenta şi susţinea interesele unităţii în faţa autorităţilor statului, inclusiv, a notariatelor, având toate competenţele juridice prevăzute de legislaţia în vigoare.
Distinct de răspunderea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, opera şi răspunderea Direcţiei Silvice Botoşani (unitate din structura regiei care reprezintă interesele şi îndeplineşte atribuţiile acesteia pe raza sa teritorială), reprezentată de inculpat, în verificarea legalităţii tranzacţiei care presupunea, inclusiv, verificarea legalităţii titlului de proprietate a vânzătorului.
Prin urmare, nerespectarea de către inculpat a obligaţiilor stabilite prin Raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621/02.04.2007, constând în omisiunea de a efectua demersuri judiciare în vederea constatării caracterului nelegal al retrocedării terenului, element material al primului act material al infracţiunii de abuz în serviciu, a fost urmată de încălcarea obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin acelaşi Raport, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare, contrar prevederilor art. 37 şi art. 40 din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, acţiune ce a făcut obiectul celui de al doilea act material al infracţiunii, cele două acte materiale aflându-se într-o strânsă dependenţă, aspect relevat chiar în motivele de recurs în casaţie.
Inculpatul A. şi-a încălcat obligaţia legală de a asigura integritatea fondului forestier naţional, pe care îl avea în administrare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a prejudiciat patrimoniul unităţii cu suma de 2.439.450 RON, pentru o suprafaţă de teren care îi aparţinea de drept.
Susţinerea recurentului în sensul că atribuţia de a cumpăra terenuri forestiere, potrivit Codului silvic (art. 52, art. 53) şi H.G. nr. 1105/2003, aparţinea Regiei Naţionale a Pădurilor şi nu direcţiilor silvice teritoriale, aşa încât nu avea nicio atribuţie legală cu privire la cumpărarea terenurilor cu destinaţie forestieră, nu poate fi primită.
Art. 52 din Codul silvic reglementează dreptul de preemţiune al statului, prin autoritatea publică centrală, la toate vânzările, pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică şi terenurile limitrofe acestuia, precum şi pentru terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră.
Însă, în această procedură un rol esenţial îl au şi direcţiile silvice, în condiţiile în care legea obligă proprietarul vânzător să înştiinţeze, în scris, unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul respectiv, în legătură cu intenţia de înstrăinare. În plus, opţiunea de cumpărare este manifestată în termen de 30 de zile de către unitatea silvică sesizată, nu de către regie.
Într-adevăr, potrivit art. 53 din Codul silvic, Regia Naţională a Pădurilor poate cumpăra terenuri degradate proprietate privată, iar conform art. 6 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1105/2003, regia poate cumpăra, în condiţiile prevăzute de lege, terenuri proprietate privată. Însă, aşa cum s-a arătat anterior, unităţile din structura Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva reprezintă, prin conducătorii direcţiilor silvice, interesele şi îndeplinesc atribuţiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi.
Aşadar, nu poate fi primită susţinerea recurentului inculpat A. în sensul că, la încheierea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2007, a acţionat, în baza unei procuri speciale, ca un mandatar al Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva. Directorii unităţilor din structura R.N.P. – Romsilva nu au calitatea de mandatari, ci reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile regiei pe raza teritorială a acestor unităţi.
Contrar celor susţinute de către recurent, acordul Regiei Naţionale a Pădurilor a vizat numai valoarea maximală a preţului de achiziţie nu şi legalitatea tranzacţiei, atribuţia de verificare a îndeplinirii, de către terenul în speţă, a condiţiilor legale pentru a fi cumpărat revenindu-i Direcţiei Silvice Botoşani, şi implicit, reprezentantului acesteia, directorul A.
Or, inculpatul cunoştea modalitatea de retrocedare a terenului respectiv, fiind membru în Comisia judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor. Totodată cunoştea şi împrejurarea că este contestată legalitatea retrocedării, impunându-i-se efectuarea de demersuri judiciare menite să readucă terenul în proprietatea statului, aşa încât nu se poate prevala de faptul că nu avea obligaţia să verifice legalitatea provenienţei terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
În acest mod, s-a ajuns ca Direcţia Silvică Botoşani, reprezentantă de inculpatul A., să achiziţioneze un teren care anterior a făcut parte din patrimoniul public al statului şi care a fost retrocedat unei persoane fizice în condiţii nelegale prin plata unei sume de 2.439.450 RON, prejudiciu cauzat Regiei Naţionale a Pădurilor – Direcţia Silvică Botoşani.
Relevant este faptul că inculpatul A., directorul Direcţiei Silvice Botoşani, s-a ocupat de ansamblul activităţilor necesare încheierii tranzacţiei cu terenuri forestiere.
Astfel, numitul C., care comunicase Regiei Naţionale a Pădurilor intenţia de a vinde statului terenul forestier în suprafaţă de 351 ha, a fost direcţionat pentru a se adresa Direcţiei Silvice Botoşani. În vederea perfectării tranzacţiei, inculpatul A. a luat o serie de măsuri, respectiv, a constituit comisia pentru negocierea contractelor de vânzare-cumpărare a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului, a făcut demersuri pentru evaluarea terenului de 351 ha de un expert tehnic judiciar, a aprobat procesul-verbal de negociere a preţului şi a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
În contextul situaţiei de fapt relevate anterior stabilită prin decizia penală atacată, rezultă, în mod indubitabil, că intra în atribuţiile de serviciu ale inculpatului A., directorul Direcţiei Silvice Botoşani, coordonarea întregii activităţi impusă de încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu numitul C., implicit a situaţiei juridice a terenului care a făcut obiectul tranzacţiei.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în raport de situaţia de fapt expusă şi stabilită cu caracter definitiv în considerentele deciziei penale atacate, elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu corespund faptelor reţinute în concret inculpatului A., susţinerile acestuia în sensul că nu a încălcat atribuţii de serviciu stabilite prin legislaţia primară fiind nefondate.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 571 din data de 05 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
