Infracţiunea de abuz în serviciu. Recurs în casație respins ca nefondat (NCPP, O.U.G. nr. 59/2000)

31 iul. 2020
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
239 views

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 109/RC/2020

NCPP: art. 275 alin. (2), art. 438 alin. (1); O.U.G. nr. 59/2000: art. 36, art. 37 și art. 48

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Astfel, sfera controlului judiciar în cadrul examinării recursului în casație a fost limitată strict de legiuitor. Pe cale de consecință, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a putea analiza temeinicia deciziei atacate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, recurentul inculpat a invocat incidența cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precizate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, instanța supremă neputând rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. Așadar, verificarea hotărârii se face exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

Prin urmare, legalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea numitului C., pentru suprafața totală de 358 ha teren cu destinație forestieră (prin Hotărârile nr. 462 din 16.06.2006 și nr. 929 din 3 noiembrie 2006) examinată de instanțele de fond și de apel, ca și chestiune prealabilă, în conformitate cu prevederile art. 52 din C. proc. pen., nu poate fi cenzurată prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație, fiind stabilită cu caracter definitiv prin decizia penală atacată.

În raport de cele menționate, instanța de recurs urmează a analiza motivele invocate de recurentul inculpat A. circumscrise neîntrunirii laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, respectiv a elementului material al laturii obiective, neexistând, în opinia acestuia, vreo încălcare a atribuțiilor de serviciu prevăzute de legislația primară, respectiv neîndeplinirea defectuoasă a acestora, în sensul normei de incriminare, astfel cum a fost redefinită prin Decizia nr. 392/2017 a Curții Constituționale.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că obligațiile și îndatoririle principale ce revin funcționarilor publici care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor publice sunt prevăzute în legislația primară. Detalierea și concretizarea atribuțiilor de serviciu prevăzute în legislația primară se realizează prin legislația secundară (hotărâri de Guvern, ordine de ministru, norme de aplicare), respectiv acte normative interne (ordine de serviciu, regulamente, dispoziții, fișa postului).

Pachet: Principiile procedurei judiciare

Astfel, varietatea și complexitatea aspectelor normative impuse autorităților și instituțiilor publice de către autoritățile legiuitoare și, corelativ, prevederea obligațiilor și îndatoririlor principale ce revin funcționarilor publici, fac imposibilă, din punct de vedere obiectiv, integrarea acestora în legislația primară, cu consecința necesității detalierii, concretizării și explicării obligațiilor, sarcinilor de serviciu și profesionale prevăzute în legislația primară, ulterior, prin legislația secundară, în final, rezultând un mecanism legal complex, de natură a satisface imperativul clarității și previzibilității normei de drept din legislația primară.

Pe cale de consecință, derivă necesitatea ca, pe lângă actele normative specifice legislației primare, să fie necesară și trimiterea la actele normative aparținând legislației secundare, aceasta din urmă având menirea de a clarifica, a explica și detalia norma din legislația primară, evident cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative.

În concret, recurentul inculpat A. a fost condamnat întrucât, cu intenție, a înlesnit diminuarea fondului forestier național proprietate publică a statului român. Modalitatea în care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracțiunii a constat într-o inacțiune, respectiv omisiunea acestuia de a dispune inițierea unor acțiuni civile la instanțele de judecată în vederea constatării nulității absolute a hotărârilor Comisiei Județene Botoșani pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și a titlului de proprietate emis ulterior numitului C., persoană care nu avea cetățenia română și care nu putea beneficia de dispozițiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafețele de terenuri cu destinație forestieră. Obligativitatea efectuării acestor demersuri judiciare a fost stabilită în sarcina inculpatului prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007, pe care inculpatul a refuzat să le pună în aplicare.

În ceea ce privește cadrul normativ incident în cauză, Înalta Curte reține că, potrivit art. 50 din Codul silvic, ocrotirea, asigurarea integrității și dezvoltării fondului forestier național constituie o preocupare fundamentală, de interes național, a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, menită să asigure dezvoltarea durabilă a acestuia.

Obligația instituită prin legislația primară este reluată și în prevederile legislației secundare.

Astfel, prin H.G. nr. 1105/2003 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, adoptată în temeiul art. 11 din Codul silvic, a fost aprobat Regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva.

Potrivit art. 6, Regia Națională a Pădurilor – Romsilva are, printre atribuțiile sale principale în domeniul silviculturii, asigurarea integrității fondului forestier proprietate publică a statului, precum și a celui aparținând altor deținători, pe care îl are în administrare, și gospodărirea durabilă a pădurilor din cuprinsul acestora.

Conform art. 9 alin. (1), Regia Națională a Pădurilor – Romsilva are în structura sa unități fără personalitate juridică – direcții silvice (…).

Unitățile din structura Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, prevăzute la alin. (1), sunt conduse de către un director, director tehnic, director economic, care fac parte din comitetul director, ale căror atribuții se stabilesc prin regulament aprobat de Consiliul de administrație al Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva. Directorii și consilierii juridici ai unităților fără personalitate juridică din structura Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unități.

Din prevederile legale menționate, rezultă că atribuția de asigurare a integrității fondului forestier proprietate publică a statului de către Regia Națională a Pădurilor – Romsilva se asigură în teritoriu prin Direcțiile Silvice aflate în structura sa, direcții care reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile Regiei pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unități. Persoanele care aduc la îndeplinire aceste atribuții sunt directorii și consilierii juridici din cadrul Direcțiilor Silvice.

Atribuțiile de serviciu ale inculpatului pe acest aspect rezultate din dispozițiile legale primare sunt detaliate în fișele postului, respectiv:

„reprezintă și susține interesele unității în fața organelor jurisdicționale; reprezintă Direcția Silvică Botoșani în cadrul relațiilor de serviciu pe care le are în limita Regulamentului privind organizarea, funcționarea, atribuțiile și limitele de competență ale organelor de conducere din structura Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva în fața organelor cu care vine în contact; răspunde de întreaga activitate a direcției silvice; coordonează direct activitatea (…) oficiului juridic”.

Față de cele arătate, rezultă că inculpatul A., în calitate de director al Direcției Silvice Botoșani, trebuia să urmărească asigurarea integrității fondului forestier național și să facă demersurile necesare pentru a anula eventualele acțiuni ce aveau drept consecință diminuarea fondului forestier, obligație reținută întocmai în considerentele deciziei penale atacate.

Or, inculpatul nu a inițiat niciun demers judiciar, în condițiile în care această obligație a fost instituită în sarcina sa prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007, iar aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de conducerea Regiei era în competența sa exclusivă, constituind una dintre atribuțiile stabilite prin legislația primară, după cum se va arăta în continuare.

Contrar susținerilor recurentului, exista cadrul legal necesar demarării acțiunilor în constatarea nulității absolute a hotărârilor Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor și a titlului de proprietate emis unei persoane care nu era îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, aceste demersuri fiind întemeiate pe prevederile art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 167/1997.

Însă nu lipsa dispozițiilor legale care să-i permită introducerea unor acțiuni în justiție pentru invalidarea hotărârilor de reconstituire a dreptului de proprietate l-au împiedicat pe inculpatul A. de efectueze demersuri judiciare în acest sens, ci convingerea sa personală că retrocedarea terenului era legală, aspect reiterat inclusiv în motivele de recurs în casație. Or, opinia inculpatului asupra legalității retrocedării – aspect care ține de latura subiectivă a infracțiunii, așa încât motivele care l-au determinat pe inculpat să o astfel de conduită nu pot face obiectul analizei instanței de recurs – nu îl exonera pe acesta de obligația de a face toate demersurile în justiție pentru apărarea intereselor instituției pe care o conducea, urmând ca instanțele de judecată să analizeze legalitatea emiterii titlului de proprietate numitului C. Deopotrivă, acest punct de vedere al inculpatului nu avea suport legal în condițiile în care conducerea instituției constatase contrariul și îi solicitase luarea de măsuri concrete pentru reintrarea în legalitate.

În raport de situația de fapt stabilită cu titlu definitiv în cauză, rezultă că în sarcina inculpatului A. s-a reținut nu doar omisiunea acestuia de a iniția acțiuni în justiție în scopul redobândirii dreptului de proprietate asupra unor terenuri retrocedate nelegal, ci faptul că i s-a trasat ca sarcină de serviciu acest obiectiv, iar inculpatul nu a adus la îndeplinire această măsură dispusă de conducerea Regiei. Astfel, inculpatul A. nu a luat nicio măsură prin care să împiedice diminuarea patrimoniului public, nici după momentul întocmirii raportului de control, ignorând obligațiile instituite în sarcina sa. Efectuarea demersurilor în vederea anulării titlului de proprietate a numitului C. era de competența inculpatului, directorul Direcției Silvice fiind cel care decidea dacă se impunea promovarea unor acțiuni judiciare.

În concluzie, în mod corect s-a reținut de către instanțele de fond și de apel încălcarea prevederilor art. 36, art. 37 și art. 48 din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic.

Mai mult, activitatea inculpatului A. nu s-a rezumat doar la faptul că nu a inițiat demersuri în justiție pentru anularea actelor ilegale, ci a fost una mult mai amplă. După cum se va arăta în continuare, inculpatul a fost implicat, în mod direct, și în operațiunea cumpărării de către Direcția Silvică Botoșani a suprafeței de 351 ha teren cu vegetație forestieră de la numitul C., teren care a fost scos nejustificat din fondul forestier național proprietate publică a statului, aflat în administrarea R.N.P. – Romsilva – Direcția Silvică Botoșani și care a fost retrocedat sus-numitului, persoană care nu era îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate.

Referitor la susținerea recurentului inculpat în sensul că încălcarea atribuțiilor sale de serviciu reprezintă o abatere disciplinară pentru care a fost sancționat deja, iar sancțiunea a fost anulată, cu caracter definitiv, de instanța de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Astfel, prin Decizia de sancționare nr. 132/16.04.2007, anulată prin Sentința civilă nr. 80/12.05.2008 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal definitivă prin Decizia nr. 80/13.01.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpatul A. a fost sancționat disciplinar, printre altele, pentru nerespectarea aplicării legilor fondului funciar referitoare la validarea dreptului de proprietate conform Legii nr. 247/2005 a unor cetățeni străini, fiind membru în Comisia județeană de aplicare a acestor legi și a faptului că nu a făcut obiecțiuni la hotărârile luate de această comisie.

Or, se constată că recurentul a fost sancționat disciplinar pentru activitatea sa din Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Botoșani și nu pentru refuzul neinițierii unor acțiuni juridice în constatarea nulității absolute a hotărârilor comisiei în calitate de director al Direcției Silvice Botoșani.

Nici criticile recurentului inculpat ce vizează al doilea act material al infracțiunii de abuz în serviciu nu pot fi primite.

În sarcina inculpatului A. s-a reținut că, în calitate de director al Direcției Silvice Botoșani, a achiziționat, cu suma de 2.439.450 RON provenind din fondul de conservare și regenerare a pădurilor, suprafața de 351 ha teren cu vegetație forestieră de la numitul C., teren care anterior a făcut parte din patrimoniul public al statului și care a fost retrocedat cetățeanului străin în condiții nelegale prin Hotărârea nr. 462 din 16.06.2006 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din cadrul Prefecturii Botoșani și cu privire la care inculpatul nu a inițiat vreun demers judiciar în vederea constatării nulității absolute a titlului de proprietate și a actelor subsecvente, deși obligativitatea efectuării acestor demersuri judiciare a fost stabilită în sarcina inculpatului prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007.

După cum s-a reținut în considerentele deciziei penale atacate, Raportul nr. x/02.04.2007 a fost înregistrat în condica de corespondență a Direcției Silvice Botoșani dar nu a fost repartizat spre rezolvare niciunui compartiment, inculpatul A. luând singur decizia de a nu iniția nicio acțiune în justiție în constatarea nulității hotărârii comisiei de fond funciar, deși i se fixase ca sarcină de serviciu inițierea unor astfel de acțiuni.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2007 a fost semnat din partea Direcției Silvice Botoșani numai de inculpatul A.

Or, în acord cu considerentele expuse în decizia atacată, inculpatul, în loc să dispună demersuri în vederea redobândirii gratuite a suprafeței de teren retrocedată numitului C. prin inițierea unor acțiuni civile pentru constatarea nulității absolute a Hotărârii nr. 462/16.06.2006 a Comisiei Județene Botoșani pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor și a Titlului de proprietate nr. x/30.08.2006, a decis să demareze demersuri în vederea cumpărării acesteia. Dacă inculpatul ar fi pus în aplicare măsurile dispuse de conducerea Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva suprafața de teren în discuție ar fi fost în litigiu și nu mai putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare. Prin urmare, perfectarea tranzacției cu cetățeanul străin este consecința directă a pasivității inculpatului care nu a promovat în justiție acțiunile în anularea titlului de proprietate eliberat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Contrar susținerilor recurentului inculpat, coordonarea acțiunii de cumpărare a terenurilor era asigurată de directorul direcției silvice, aspect adus la cunoștința inculpatului A. prin Adresa nr. x/17.07.2007 a R.N.P. – Romsilva, după cum s-a reținut și în considerentele deciziei penale atacate.

Mai mult, printre atribuțiile sale de serviciu, conform fișelor postului, inculpatul angaja unitatea, prin semnătură, în relațiile cu terții, reprezenta și susținea interesele unității în fața autorităților statului, inclusiv, a notariatelor, având toate competențele juridice prevăzute de legislația în vigoare.

Distinct de răspunderea Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, opera și răspunderea Direcției Silvice Botoșani (unitate din structura regiei care reprezintă interesele și îndeplinește atribuțiile acesteia pe raza sa teritorială), reprezentată de inculpat, în verificarea legalității tranzacției care presupunea, inclusiv, verificarea legalității titlului de proprietate a vânzătorului.

Prin urmare, nerespectarea de către inculpat a obligațiilor stabilite prin Raportul Corpului de Control al Regiei Naționale a Pădurilor nr. 1621/02.04.2007, constând în omisiunea de a efectua demersuri judiciare în vederea constatării caracterului nelegal al retrocedării terenului, element material al primului act material al infracțiunii de abuz în serviciu, a fost urmată de încălcarea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin același Raport, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare, contrar prevederilor art. 37 și art. 40 din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, acțiune ce a făcut obiectul celui de al doilea act material al infracțiunii, cele două acte materiale aflându-se într-o strânsă dependență, aspect relevat chiar în motivele de recurs în casație.

Inculpatul A. și-a încălcat obligația legală de a asigura integritatea fondului forestier național, pe care îl avea în administrare, pe de o parte, și, pe de altă parte, a prejudiciat patrimoniul unității cu suma de 2.439.450 RON, pentru o suprafață de teren care îi aparținea de drept.

Susținerea recurentului în sensul că atribuția de a cumpăra terenuri forestiere, potrivit Codului silvic (art. 52, art. 53) și H.G. nr. 1105/2003, aparținea Regiei Naționale a Pădurilor și nu direcțiilor silvice teritoriale, așa încât nu avea nicio atribuție legală cu privire la cumpărarea terenurilor cu destinație forestieră, nu poate fi primită.

Art. 52 din Codul silvic reglementează dreptul de preemțiune al statului, prin autoritatea publică centrală, la toate vânzările, pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică și terenurile limitrofe acestuia, precum și pentru terenurile acoperite cu vegetație forestieră.

Însă, în această procedură un rol esențial îl au și direcțiile silvice, în condițiile în care legea obligă proprietarul vânzător să înștiințeze, în scris, unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul respectiv, în legătură cu intenția de înstrăinare. În plus, opțiunea de cumpărare este manifestată în termen de 30 de zile de către unitatea silvică sesizată, nu de către regie.

Într-adevăr, potrivit art. 53 din Codul silvic, Regia Națională a Pădurilor poate cumpăra terenuri degradate proprietate privată, iar conform art. 6 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1105/2003, regia poate cumpăra, în condițiile prevăzute de lege, terenuri proprietate privată. Însă, așa cum s-a arătat anterior, unitățile din structura Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva reprezintă, prin conducătorii direcțiilor silvice, interesele și îndeplinesc atribuțiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unități.

Așadar, nu poate fi primită susținerea recurentului inculpat A. în sensul că, la încheierea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2007, a acționat, în baza unei procuri speciale, ca un mandatar al Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva. Directorii unităților din structura R.N.P. – Romsilva nu au calitatea de mandatari, ci reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile regiei pe raza teritorială a acestor unități.

Contrar celor susținute de către recurent, acordul Regiei Naționale a Pădurilor a vizat numai valoarea maximală a prețului de achiziție nu și legalitatea tranzacției, atribuția de verificare a îndeplinirii, de către terenul în speță, a condițiilor legale pentru a fi cumpărat revenindu-i Direcției Silvice Botoșani, și implicit, reprezentantului acesteia, directorul A.

Or, inculpatul cunoștea modalitatea de retrocedare a terenului respectiv, fiind membru în Comisia județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor. Totodată cunoștea și împrejurarea că este contestată legalitatea retrocedării, impunându-i-se efectuarea de demersuri judiciare menite să readucă terenul în proprietatea statului, așa încât nu se poate prevala de faptul că nu avea obligația să verifice legalitatea provenienței terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

În acest mod, s-a ajuns ca Direcția Silvică Botoșani, reprezentantă de inculpatul A., să achiziționeze un teren care anterior a făcut parte din patrimoniul public al statului și care a fost retrocedat unei persoane fizice în condiții nelegale prin plata unei sume de 2.439.450 RON, prejudiciu cauzat Regiei Naționale a Pădurilor – Direcția Silvică Botoșani.

Relevant este faptul că inculpatul A., directorul Direcției Silvice Botoșani, s-a ocupat de ansamblul activităților necesare încheierii tranzacției cu terenuri forestiere.

Astfel, numitul C., care comunicase Regiei Naționale a Pădurilor intenția de a vinde statului terenul forestier în suprafață de 351 ha, a fost direcționat pentru a se adresa Direcției Silvice Botoșani. În vederea perfectării tranzacției, inculpatul A. a luat o serie de măsuri, respectiv, a constituit comisia pentru negocierea contractelor de vânzare-cumpărare a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului, a făcut demersuri pentru evaluarea terenului de 351 ha de un expert tehnic judiciar, a aprobat procesul-verbal de negociere a prețului și a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

În contextul situației de fapt relevate anterior stabilită prin decizia penală atacată, rezultă, în mod indubitabil, că intra în atribuțiile de serviciu ale inculpatului A., directorul Direcției Silvice Botoșani, coordonarea întregii activități impusă de încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu numitul C., implicit a situației juridice a terenului care a făcut obiectul tranzacției.

Față de cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în raport de situația de fapt expusă și stabilită cu caracter definitiv în considerentele deciziei penale atacate, elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu corespund faptelor reținute în concret inculpatului A., susținerile acestuia în sensul că nu a încălcat atribuții de serviciu stabilite prin legislația primară fiind nefondate.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 571 din data de 05 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori urmează a fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiunea de abuz în serviciu. Recurs în casație respins ca nefondat (NCPP, O.U.G. nr. 59/2000) was last modified: iulie 30th, 2020 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter