249 views
Hotărârea CEDO din 30 august 2022 în Cauza T. împotriva României (Cererea nr. 21.854/18)
În M. Of. nr. 732 din data de 9 august 2023 s-a publicat Hotărârea CEDO din 30 august 2022 în Cauza T. împotriva României (Cererea nr. 21.854/18).
Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.
1. Reclamanta a suferit o ablaţie de sân stâng ca urmare a unui diagnostic de cancer care s-a dovedit ulterior eronat. Cererea priveşte eficacitatea anchetei capetelor de cerere pe care reclamanta le-a formulat referitor la diagnosticul greşit pus de medicul oncolog şi neverificarea de către chirurg a acestui diagnostic înaintea intervenţiei chirurgicale. Aceasta ridică întrebări în raport cu art. 8 din Convenţie.
(…)
7. Considerând că a fost victima unui malpraxis, reclamanta a recurs la toate procedurile pe care dreptul intern i le punea la dispoziţie. Astfel, a depus o plângere penală pentru vătămare corporală împotriva celor doi medici implicaţi. A intentat, de asemenea, acţiuni pentru stabilirea existenţei unei situaţii de malpraxis în temeiul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii („Legea nr. 95/2006”) şi o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun. De asemenea, a fost deschisă o procedură disciplinară împotriva celor doi medici.
8. Aceste proceduri sunt rezumate mai jos.
A. Procedura penală pentru vătămare corporală
B. Acţiuni iniţiate pentru a stabili existenţa unui malpraxis
21. Reclamanta a depus, de asemenea, o plângere împotriva celor doi medici în faţa Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Judeţene Constanţa („Comisia de monitorizare”), în temeiul Legii nr. 95/2006, care introdusese o procedură în cazurile de malpraxis.
22. Comisia de monitorizare a examinat plângerea şi, la 3 noiembrie 2010, a decis, prin două decizii separate, că în cazul celor doi medici sunt întrunite elemente de malpraxis. Potrivit probelor aflate la dosar, aceste decizii nu au fost motivate întrucât Legea nr. 95/2006 nu impunea existenţa unei motivări scrise. Se pare, de asemenea, că Comisia de monitorizare a colectat avize din partea mai multor medici înainte de a lua aceste decizii.
23. Cei doi medici au contestat aceste decizii în faţa instanţei de prim grad. Din dosar reiese, de asemenea, că Comisia de monitorizare a transmis ulterior instanţei, la cererea acesteia din urmă, motivarea celor două decizii atacate.
C. Acţiunea în răspundere civilă delictuală
40. La 13 februarie 2013, reclamanta a introdus în faţa instanţei de prim grad o acţiune civilă împotriva celor doi medici, întemeiată pe dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală şi pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind malpraxisul. În special, a solicitat instanţei să constate că medicul P.D.I. a săvârşit malpraxis atunci când a pus un diagnostic greşit şi că medicul U.O.D. a săvârşit, de asemenea, malpraxis efectuând intervenţia chirurgicală. În plus, aceasta a solicitat ca cei doi medici să fie obligaţi în solidar la plata de daune-interese în valoare de 450.000 de lei româneşti, adică aproximativ 100.000 de euro. Aceasta a indicat, în memoriul său, că o procedură penală era pendinte, precum şi o procedură întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006.
(…)
67. Reclamanta se plânge de consecinţele intervenţiei chirurgicale pe care a suferit-o şi de procedurile urmate în faţa instanţelor naţionale cu privire la viaţa sa privată şi de familie. Reclamanta invocă art. 2, 6 şi 8 din Convenţie.
(…)
82. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale consacrate, chiar dacă dreptul la sănătate nu figurează ca atare printre drepturile garantate de Convenţie şi de protocoalele sale, înaltele părţi contractante au, în paralel cu obligaţiile lor pozitive care decurg în temeiul art. 2 din Convenţie, o obligaţie pozitivă care decurge în temeiul art. 8, care constă, pe de o parte, să pună în aplicare reglementări care să oblige spitalele publice şi private să adopte măsuri adecvate pentru a proteja integritatea fizică a pacienţilor lor şi, pe de altă parte, să pună la dispoziţia victimelor faptelor de malpraxis o procedură care să le permită, dacă este cazul, să obţină reparaţii pentru vătămarea lor personală. Reaminteşte, de asemenea, că obligaţiile care decurg din art. 8 din Convenţie coincid în mare măsură cu cele care decurg din art. 2.
83. În cazul în care atingerea adusă dreptului la viaţă sau la integritate fizică nu este intenţionată, cu alte cuvinte, dacă presupusa faptă nu a depăşit simpla eroare sau neglijenţă medicală, obligaţia procedurală nu necesită în mod necesar o soluţie penală; de asemenea, o astfel de obligaţie este respectată dacă sistemul juridic oferă victimelor o cale de atac civilă, fie singură, fie coroborată cu o cale de atac penală, pentru a stabili răspunderea medicilor în cauză şi pentru a obţine reparaţii de natură civilă adecvate.
85. Obligaţia procedurală care decurge de la art. 2 şi 8 din Convenţie nu poate fi îndeplinită în cazul în care mecanismele de protecţie prevăzute de dreptul intern nu există decât în teorie: mai presus de toate, acestea trebuie să funcţioneze efectiv în practică, ceea ce presupune o examinare promptă a cauzei şi fără întârzieri inutile.
86. Acestea fiind spuse, obligaţia procedurală nu este o obligaţie de rezultat, ci una de mijloace. Astfel, simplul fapt că procedurile de stabilire a malpraxisului nu au avut un rezultat favorabil pentru persoana în cauză nu înseamnă, în sine, că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă care îi revine în temeiul art. 2 şi 8 din Convenţie.
89. Această cauză prezintă particularitatea pe care reclamanta a ales să o utilizeze în cursul tuturor căilor de atac pe care dreptul intern i le punea la dispoziţie, în special acţiunea care avea ca obiect constatarea existenţei unei fapte de malpraxis în temeiul Legii nr. 95/2006 şi acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun. Curtea reaminteşte că, în cauze similare româneşti, a considerat rezonabilă alegerea reclamanţilor respectivi de a exercita o acţiune de natură civilă, constituindu-se părţi civile în cadrul procedurii penale.
95. Curtea consideră că sarcina sa nu este de a se pronunţa asupra întrebării dacă în speţă a existat sau nu malpraxis; această sarcină aparţine, în temeiul principiului subsidiarităţii, autorităţilor naţionale. Curtea reaminteşte că le revine în primul rând părţilor contractante sarcina de a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie şi în protocoalele la aceasta şi că acestea dispun în acest sens de o marjă de apreciere care se spune controlului Curţii.
(…)
108. Curtea concluzionează din cele de mai sus că mecanismul juridic pus în aplicare pentru a angaja răspunderea medicilor pentru malpraxis sau răspunderea civilă delictuală a fost, în cazul reclamantei, greoi şi lent şi că nu a permis clarificarea circumstanţelor factuale referitoare la diagnosticul pus şi caracterul adecvat al intervenţiei chirurgicale ulterioare.
113. Curtea observă că în cadrul de reglementare instituit de legiuitorul român se permite o alegere între mai multe proceduri care urmează să fie angajate şi poate părea favorabilă justiţiabililor. Cu toate acestea, în cazul reclamantei, diferitele proceduri pe care le-a introdus au condus la rezultate divergente. Astfel, în pofida rezultatelor lor respective, atât procedura penală, cât şi procedura disciplinară au concluzionat că oncologul şi-a îndeplinit atribuţiile profesionale într-un mod deficitar. Cu toate acestea, procedura întemeiată pe Legea specială nr. 95/2006 a eliminat această răspundere.
114. În continuare, mecanismul juridic prevăzut de dreptul intern s-a dovedit, în cazul reclamantei, lent şi greoi. Instanţele au suspendat pronunţările în timp ce alte proceduri erau pendinte, ceea ce ar fi putut conduce la intervenţia prescripţiei cu privire la răspunderea penală a oncologului sau la încetarea procedurii disciplinare din cauza decesului chirurgului anchetat. În mod cert, reclamanta a ales să exercite toate procedurile puse la dispoziţia sa de cadrul de reglementare, însă Curtea nu îi poate reproşa acest fapt. Curtea opinează că este de înţeles că partea interesată a dorit să obţină clarificarea situaţiei sale factuale, precum şi o reparaţie a prejudiciului pe care a considerat că l-a suferit. Or, procedura în răspundere civilă delictuală, singura procedură susceptibilă, în teorie, să îi ofere o reparaţie, este încă pendinte, la mai mult de nouă ani de la sesizarea de către reclamantă a instanţelor şi paisprezece ani de la consultaţia medicală şi intervenţia suferită de aceasta. Curtea concluzionează că mecanismul juridic pus în aplicare de dreptul intern nu a prezentat, în cazul reclamantei, eficacitatea dorită de jurisprudenţa sa.
Hotărârea Curții:
1. reuneşte cu fondul excepţia de neepuizare ridicată de Guvern şi o respinge;
2. declară cererea admisibilă;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 7.500 EUR (şapte mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 2.200 EUR (două mii două sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată pentru acest cuantum de reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
