756 views
| Hotărârea CEDO din 24 iulie 2018 în Cauza Societatea Profesională Notarială „E.” împotriva României
Dreptul intern relevant Art. 27 – „Inviolabilitatea domiciliului” din Constituție „(1) Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia. (2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situații: a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești; b) înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizica sau bunurile unei persoane; c) apărarea securității naționale sau a ordinii publice; d) prevenirea răspândirii unei epidemii. (3) Percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege. (4) Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, în afară de cazul infracțiunilor flagrante”. Art. 96, 97, 99 şi 202 din vechiul Cod de procedură penală „Art. 96 Organul de urmărire penala sau instanţa de judecată are obligaţia sa ridice obiectele şi inscrisurile ce pot servi ca mijloc de proba în procesul penal. Art. 97 (1) Orice persoană fizica sau persoana juridica, în posesia careia se afla un obiect sau un inscris ce poate servi ca mijloc de proba, este obligata sa-l prezinte şi sa-l predea, sub luare de dovada, organului de urmărire penala sau instanţei de judecată, la cererea acestora. (2) Dacă organul de urmărire penala sau instanţa de judecată apreciaza ca şi o copie de pe un inscris poate servi ca mijloc de proba, retine numai copia. (3) Dacă obiectul sau inscrisul are caracter secret ori confidential, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure pastrarea secretului ori a confidentialitatii.  (…) Art. 99 (1) Dacă obiectul sau inscrisul cerut nu este predat de bunavoie, organul de urmărire penala sau instanţa de judecată dispune ridicarea silita. (2) În cursul judecatii dispoziţia de ridicare silita a obiectelor sau inscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la indeplinire prin organul de cercetare penala. (…) Art. 202 (1) Organul de urmărire penala este obligat sa stringa probele necesare pentru aflarea adevarului şi pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei solutionari a acesteia. Organul de urmărire aduna probele atit în favoarea, cit şi în defavoarea invinuitului sau inculpatului. (2) Indatoririle prevăzute în alineatul precedent se indeplinesc chiar dacă invinuitul sau inculpatul recunoaste fapta. (3) Organul de urmărire penala este obligat sa explice invinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale. (4) Organul de urmărire penala este de asemenea obligat sa stringa date cu privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau favorizat savirsirea infractiunii, precum şi orice alte date de natura sa serveasca la solutionarea cauzei” Art. 29 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 privind notarii publici „(1) Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi vor exprima prin cerere scrisă, adresată direcţiei de specialitate, opţiunile de ocupare a posturilor prevăzute în ordinul de actualizare, în termen de două luni de la publicarea acestuia în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, fiecare arătând în cererea de exprimare a opţiunii ordinea de preferinţă pentru ocuparea posturilor din circumscripţia Camerei menţionate în cerere. Ordinul de actualizare se publică şi pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei. (2) Judecătorii nu pot opta pentru un post vacant existent în altă Cameră decât cea precizată în cererea de numire. (3) În cazul în care mai mulţi judecători optează pentru acelaşi post din circumscripţia Camerei arătate în cerere, departajarea se va face prin aplicarea, în următoarea ordine, a criteriilor de prioritate: a) are vechime mai mare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) are vechime mai mare în funcţia de judecător şi/sau procuror; c) are titlul de doctor în drept; d) are activitate mai îndelungată în funcţii de specialitate juridică; e) a funcţionat ca judecător şi/sau procuror, pe o durată mai mare de timp, la instanţe judecătoreşti din localitatea în care a solicitat numirea; f) a obţinut o medie mai mare la examenul de licenţă sau de diplomă” |
În M. Of. nr. 533 din 22 iunie 2020 s-a publicat Hotărârea CEDO din 24 iulie 2018 în Cauza Societatea Profesională Notarială „E.” împotriva României.
Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri:
„B. Cu privire la fond
(…)
2. Motivarea Curții
67. În speţă, Curtea observă că a fost stabilit deja că acţiunile şi măsurile agenţilor de poliţie în timp ce erau prezenţi în sediul societăţii reclamante au constituit o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului şi a corespondenţei (a se vedea supra, pct. 47).
68. În măsura în care societatea reclamantă susţinea că actele şi măsurile agenţilor de poliţie au constituit, de asemenea, o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii private, Curtea poate accepta că înscrisurile ridicate ar fi putut conţine anumite informaţii personale despre angajaţii societăţii. Or, niciun astfel de individ nu s-a plâns de o ingerinţă în viaţa sa privată, fie în faţa instanţelor naţionale, fie în faţa Curţii. În lipsa unei astfel de plângeri, Curtea nu consideră necesar să se stabilească dacă a existat o ingerinţă în «viaţa privată» în speţă (a se vedea, mutatis mutandis, Petri Sallinen şi alţii împotriva Finlandei, nr. 50.882/99, pct. 72, 27 septembrie 2005).
69. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa a fost justificată în temeiul art. 8 § 2, cu alte cuvinte, dacă a fost «prevăzută de lege», dacă a urmărit unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate de paragraful respectiv şi dacă a fost «necesară într-o societate democratică» pentru îndeplinirea scopului în cauză.
70. În această privinţă, Curtea arată că, potrivit instanţelor interne, acţiunile şi măsurile agenţilor de poliţie intră în domeniul de aplicare al puterilor conferite acestora de art. 96, 97, 99 şi 202 din fostul Cod de procedură penală (a se vedea supra, pct. 33), care reglementează competenţele de anchetă în privinţa colectării probelor necesare pentru soluţionarea cauzelor penale. Această interpretare a dreptului intern nu este nici arbitrară, nici vădit nerezonabilă şi, prin urmare, nu este de competenţa Curţii să o pună la îndoială [a se vedea Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10, pct. 149, 20 martie 2018]. În plus, în lipsa unor probe depuse la dosar care să ateste faptul că D.O.R. a obiectat faţă de acţiunile şi măsurile agenţilor de poliţie, argumentele societăţii reclamante potrivit cărora agenţii de poliţie nu aveau competenţa să intre în sediu şi să aibă acces la înscrisuri în lipsa ordonanţei procurorului (a se vedea supra, pct. 60) nu au temei în dreptul intern. Prin urmare, Curtea concluzionează că agenţii de poliţie erau autorizaţi să acţioneze în conformitate cu puterile conferite lor de legislaţia internă relevantă şi că ingerinţa era «prevăzută de lege».
71. În continuare, Curtea observă că scopul ingerinţei în dreptul societăţii reclamante la respectarea sediului şi a corespondenţei sale era acela de a obţine probe ale unei fraude imobiliare săvârşite de anumite părţi private. Ingerinţa era atât în interesul «prevenirii infracţiunilor», cât şi în interesul «protecţia drepturilor şi libertăţilor altora». Prin urmare, urmărea un scop legitim.
72. În consecinţă, rămâne de stabilit dacă ingerinţa a fost proporţională şi poate fi considerată ca fiind necesară pentru atingerea acestor scopuri.
73. Curtea observă că prezenţa agenţilor de poliţie în sediul societăţii reclamante nu avea legătură cu vreo eventuală suspiciune sau cercetare penală iniţiată împotriva societăţii reclamante sau împotriva angajaţilor acesteia. Scopul operaţiunii era acela de a asigura colectarea şi conservarea în condiţii de siguranţă a probelor legate de cercetarea penală iniţiată împotriva unei părţi private.
74. Curtea observă, de asemenea, că prezenţa agenţilor de poliţie în sediul societăţii reclamante, interogarea angajaţilor şi sechestrul care fac obiectul plângerii nu aveau ca temei o ordonanţă expresă emisă de un procuror (a se vedea supra, pct. 13). În plus, legislaţia şi practica internă nu păreau să solicite nicio formă de control judecătoresc preliminar al acţiunilor agenţilor de poliţie în împrejurări precum cele referitoare la societatea reclamantă. Astfel, în temeiul dreptului intern relevant şi al constatărilor instanţelor interne, rezultă că agenţii de poliţie ar fi trebuit să obţină o ordonanţă emisă de un procuror numai dacă reprezentantul societăţii reclamante (şi anume D.O.R.) ar fi refuzat să se conformeze cererilor agenţilor de poliţie (a se vedea supra, pct. 13, 18 şi 33).
75. În această privinţă, Curtea observă că, în pofida afirmaţiilor contrare ale reprezentantului societăţii reclamante (a se vedea supra, pct. 20), s-a stabilit deja că nu există probe depuse la dosar care să ateste faptul că acesta a obiectat faţă de faptele şi măsurile agenţilor de poliţie (a se vedea supra, pct. 70).
76. Curtea poate accepta că anumite circumstanţe urgente pot impune ca organele de urmărire penală să ia măsuri speciale fără autorizare prealabilă pentru a asigura o cercetare adecvată a unei cauze penale (a se vedea, mutatis mutandis, Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34.529/10, pct. 221-222, CEDO 2013). Pare puţin probabil ca aceste condiţii să fi fost îndeplinite în speţă. Cu toate acestea, chiar presupunând că aceasta ar fi situaţia, Curtea este preocupată de faptul că dispoziţiile fostului Cod de procedură penală în vigoare la momentul respectiv nu prevedeau accesul la o cale de atac judiciară specifică care să permită o contestare ex post facto a faptelor şi măsurilor agenţilor de poliţie (ibid., pct. 221-222) în ceea ce priveşte persoanele fizice sau juridice aflate într-o poziţie similară cu cea a societăţii reclamante, şi anume persoanele care nu erau efectiv părţi la procedurile de cercetare penală din care să rezulte necesitatea de a colecta probe. Acest lucru este cu atât mai şocant, având în vedere că, şi în cazul unei obiecţii împotriva faptelor şi măsurilor agenţilor de poliţie şi împotriva unei ordonanţe emise de procuror, nu reiese că, în temeiul prevederilor fostului Cod de procedură penală, societatea reclamantă ar fi putut contesta ordonanţa procurorului, menţionată anterior, în faţa instanţelor interne. În aceste condiţii, disponibilitatea unui astfel de control judecătoresc ex post factum pentru a contrabalansa lipsa unui mandat judecătoresc anterior devine deosebit de importantă.
77. Este cert că societatea reclamantă a fost în măsură să solicite controlul faptelor şi măsurilor luate de agenţii de poliţie în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva a doi dintre ei. Cu toate acestea, Curtea observă că examinarea efectuată de instanţele interne în cursul acestor proceduri s-a bazat pe o definiţie limitată a termenului «domiciliu», a fost mai degrabă legată de eventuala săvârşire a unei infracţiuni de către agenţii de poliţie şi s-a concentrat asupra legalităţii şi legitimităţii acţiunilor agenţilor de poliţie, fără a acorda o atenţie aprofundată proporţionalităţii acţiunilor şi măsurilor incriminate. Guvernul nu a demonstrat că acest control ex post factum a fost eficient şi capabil să contrabalanseze lipsa unui ordin judecătoresc emis anterior (a se vedea Gutsanovi, citată anterior, pct. 222, şi Smirnov împotriva Rusiei, nr. 71.362/01, pct. 45 şi 47, 7 iunie 2007).
78. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că nu se poate afirma că ingerinţa în cauză a fost însoţită de garanţii adecvate împotriva abuzurilor şi arbitrarului astfel încât să se poată deduce că a fost strict proporţională cu scopul urmărit.
79. În consecinţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, iar obiecţia Guvernului, potrivit căreia plângerile societăţii reclamante au fost vădit nefondate (a se vedea supra, pct. 57), trebuie să fie respinsă.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
(…)
B. Motivarea Curţii
87. Curtea observă că – presupunând că se poate considera că societatea reclamantă avea cel puţin o speranţă legitimă de restituire a onorariilor şi taxelor confiscate de agenţii de poliţie – onorariile şi taxele sus-menţionate nu i-au fost restituite niciodată şi nu a fost niciodată compensată pentru pretinsa pierdere suferită.
88. De asemenea, Curtea observă că, atunci când a examinat cererea societăţii reclamante de restituire a onorariilor şi taxelor relevante în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva a doi dintre agenţii de poliţie, instanţele interne au identificat alte căi de atac mai potrivite pentru ca societatea reclamantă să obţină o reparaţie echitabilă. În plus, Curtea observă că societatea reclamantă a încercat să epuizeze aceste căi de atac. Cu toate acestea, urmându-le, nu a formulat recurs în special împotriva Hotărârii Curţii de Apel Bucureşti din 17 noiembrie 2011 (a se vedea supra, pct. 30-31).
89. În aceste împrejurări, Curtea consideră că societatea reclamantă nu a epuizat căile de atac interne disponibile.
90. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 §1 lit. a) şi art. 35 §4 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
40. Art. 41 din Convenție prevede:
«Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.»
Prejudiciu
92. Societatea reclamantă a solicitat 9.943 euro şi 12.215 RON (aproximativ 2.738 EUR) cu titlu de daune materiale, reprezentând onorariile şi taxele confiscate de agenţii de poliţie. De asemenea, a solicitat 15.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
93. Guvernul a susţinut, în ceea ce priveşte prejudiciul material, că societatea reclamantă nu a probat în faţa Curţii că autorităţile fiscale interne au forţat-o să plătească impozitele datorate statului în urma autentificării contractului de vânzare-cumpărare anulat ulterior de instanţele interne. În consecinţă, societatea reclamantă nu putea pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a-i fi restituite taxele menţionate. De asemenea, societatea reclamantă nu a epuizat căile de recurs interne disponibile în ceea ce priveşte cuantumul datorat pentru onorarii, iar autorităţile interne nu pot fi considerate responsabile pentru prejudiciile suferite de societatea reclamantă în această privinţă.
94. Guvernul a susţinut că societatea reclamantă nu a probat că a suferit vreun prejudiciu moral. În plus, aceasta nu ar fi fost direct afectată de cercetarea penală şi nu a făcut obiectul unor percheziţii sau confiscări de date sau înscrisuri confidenţiale care i-ar fi putut afecta activitatea sau relaţia cu clienţii săi. În orice caz, suma solicitată de societatea reclamantă era excesivă, iar constatarea unei încălcări ar constitui în sine o reparaţie echitabilă.
95. Curtea observă că societatea reclamantă nu a probat existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge această pretenţie.
96. Cu toate acestea, Curtea admite că societatea reclamantă a suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării drepturilor sale în temeiul art. 8 din Convenţie, prejudiciu care nu se poate repara prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă societăţii reclamante suma de 3.000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
B. Dobânzi moratorii
98. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginală, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.”
