Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
266 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În esenţă, recursul reclamantei vizează modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii, excepţie invocată la fond de către pârâta B. S.R.L., recurenta considerând că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cuprinse în Legea nr. 84/1998, a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 33 din C. proc. civ., referitoare la interesul de a acţiona, şi a reţinut, în motivarea soluţiei adoptate, considerente contradictorii, toate aceste aspecte de nelegalitate a deciziei atacate justificând, în opinia sa, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
În concret, prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanta a solicitat anularea mărcii individuale verbale C., având nr. de depozit x, data depunerii cererii de marcă 16.12.2019, dată acordare 08.07.2020 şi numărul x, pentru înregistrarea acesteia cu rea-credinţă.
În faţa primei instanţe, pârâta a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, susţinând că aceasta nu justifică un interes personal şi direct întrucât nu este titulara unui drept asupra mărcii C., societatea reclamantă fiind doar importatorul şi distribuitorul în România al produselor C., şi nu a motivat şi nici nu a dovedit existenţa vreunei îngrădiri în comercializarea acestor produse ca urmare a existenţei drepturilor înregistrate de pârâtă pentru marca C. a cărei anulare se solicită.
La fond, excepţia lipsei de interes a fost respinsă, prima instanţă reţinând, în esenţă, că, în raport de dispoziţiile exprese ale art. 47 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii (16.12.2019), care recunosc legitimare procesuală activă pentru formularea unei acţiuni în anularea unei mărci pentru înregistrarea ei cu rea-credinţă oricărei persoane care justifică un interes, precum şi în raport de calitatea reclamantei de importator şi distribuitor exclusiv pe teritoriul României al produselor furnizorului C. din Coreea, aceasta justifică interesul de a formula prezenta acţiune.
S-a apreciat ca fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanta nu este titulara unui drept asupra mărcii, instanţa de fond reţinând că, dacă s-ar condiţiona interesul şi dreptul la acţiunea în anularea mărcii pentru înregistrarea cu rea-credinţă, de calitatea anterioară a reclamantului de titular al mărcii, reglementarea de la art. 47 alin. (1) lit. c) din lege ar deveni superfluă întrucât, pentru o astfel de situaţie, titularul anterior al mărcii are la dispoziţie o altă acţiune în anulare, respectiv pe cea reglementată de art. 47 alin. (1) lit. b), în cadrul căreia nu este ţinut să facă dovada relei credinţe, ci a conflictului. Mai mult, dacă s-ar accepta o astfel de ipoteză, s-ar impune, practic, o condiţie suplimentară, pe care legea nu o prevede.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamanta este titulara unui drept de folosire a mărcii C., fiind distribuitorul autorizat pe teritoriul României al produselor ce poartă această marcă aparţinând furnizorului C. din Coreea, interesul reclamantei de a contesta înregistrarea de către pârâtă a unei mărci identice, pentru produse identice, rezultând din faptul că aceasta din urmă îi poate opune drepturile sale exclusive derivând din marcă oricând pe durata de protecţie a mărcii.
Reţinând, deci, interesul reclamantei în promovarea acţiunii, instanţa a respins excepţia invocată de pârâtă, a păşit la analizarea pe fond a cererii şi, constatând că au fost probate elementele esenţiale ale relei credinţe, şi anume, elementul obiectiv, constând în cunoaşterea faptului că produsele purtând marca C. se comercializează şi pe teritoriul României, prin diferiţi distribuitori, precum şi elementul subiectiv, reprezentat de scopul ilicit al înregistrării mărcii şi intenţia de a o prejudicia pe cea care justifică un interes legitim, a admis acţiunea şi a anulat marca verbală C..
Declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta a reiterat excepţia lipsei de interes şi toate argumentele invocate în susţinerea acesteia la fond.
Calea de atac a fost admisă de Curtea de Apel Bucureşti, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes şi al respingerii acţiunii reclamantei pe acest considerent.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, deşi reclamanta are un anume interes mediat de a obţine anularea mărcii C., din raţiuni de eliminare/reducere a concurenţei presupus nelegitime de pe piaţa românească cu privire la comercializarea produselor C. importate de la producătorul coreean, produse cu privire la care reclamanta a obţinut o exclusivitate a distribuţiei, dar pentru care producătorul nu deţine un drept la marcă în România, şi chiar dacă un astfel de interes nu este nelegitim, totuşi, el nu este suficient pentru a justifica legitimarea procesuală activă a reclamantei, câtă vreme aceasta nu are drepturi proprii cu privire la marcă.
În opinia instanţei de apel, interesul reclamantei trebuie să rezulte din chiar motivele pentru care se solicită anularea, din drepturile ce au fost invocate şi afectate prin înregistrarea mărcii contestate. Deţinerea unei mărci anterioare protejată în străinătate şi înregistrarea cu rea-credinţă a acesteia pe teritoriul României pot justifica, în mod legitim, doar interesul titularului mărcii sau al unei persoane care a dobândit unele drepturi cu privire la marcă de la titular, dar nu şi interesul unui terţ, ceea ce înseamnă că reclamanta nu se poate prevala, în interes propriu, de interesul afectat al altuia, dacă acesta din urmă nu acţionează el însuşi.
Or, reclamanta este terţ faţă de raporturile juridice ce decurg din înregistrarea anterioară în străinătate a mărcii C. de către producătorul coreean, neavând, deci, niciun drept cu privire la marcă.
Este adevărat că reclamanta are un interes propriu direct ca pârâta să nu se poată folosi de marca în discuţie, însă, interesul reclamantei nu rezultă din motivele de anulare invocate, ci din contractul de distribuţie, contract care nu îi dă decât dreptul de a cere socoteală partenerului producător pentru faptul că nu acţionează pe căi juridice în România pentru a-şi proteja marca şi, astfel, pentru a întări şi garanta exclusivitatea acordată reclamantei în comercializarea produselor C., iar nu dreptul de a cere ea însăşi anularea mărcii.
Pe calea prezentului recurs, reclamanta susţine că decizia Curţii de Apel Bucureşti este nelegală întrucât în mod greşit instanţa de apel a interpretat noţiunea de orice persoană interesată, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, atunci când a apreciat că titular al acţiunii în anularea unei mărci pentru înregistrarea cu rea-credinţă nu poate fi decât persoana care are un drept propriu asupra mărcii în litigiu.
Întrucât se invocă încălcarea normelor de drept material şi procesual, cuprinse în Legea nr. 84/1998 şi, respectiv, în art. 33 C. proc. civ., criticile astfel formulate se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a se analiza legalitatea deciziei atacate.
Deşi se indică de către recurentă şi cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată ca reclamanta nu a invocat şi nu a demonstrat incidenţa niciuneia dintre ipotezele mai sus arătate, ci s-a referit doar la greşita interpretare şi aplicare a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi a art. 33 C. proc. civ., motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. fiind indicat, deci, în mod pur formal, astfel că nu impune nicio analiză.
Cu referire la problema de drept în discuţie, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în litigiu (16.12.2019), anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului Bucureşti de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: a) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1); b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6; c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă.
Din interpretarea gramaticală şi sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că legiuitorul recunoaşte legitimare procesuală activă pentru formularea unei cereri de anulare a înregistrării unei mărci, oricărei persoane care justifică un interes.
Prin urmare, pentru identificarea corectă a potenţialilor reclamanţi în acţiunea în anularea înregistrării unei mărci, instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de acţiuni are de analizat dacă, în raport de circumstanţele concrete ale fiecărei speţe, reclamantul are un interes în promovarea unui asemenea demers judiciar, interesul la care se referă norma menţionată fiind atât unul substanţial, interesând dreptul material, cât şi unul procesual. Aceasta pentru că, la fel ca în cazul oricărei acţiuni în anularea unui act juridic, calitatea procesuală activă semnifică identitatea dintre reclamant şi persoana care justifică un interes, din punctul de vedere al dreptului material, interes care, sub aspect procesual, presupune obţinerea unui folos practic din anularea actului juridic.
Textul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în litigiu, nu condiţionează exercitarea acţiunii în justiţie pentru anularea înregistrării unei mărci, de calitatea reclamantului de titular al mărcii sau de titular al unui drept anterior cu privire la semnul în litigiu, singura condiţie impusă de legiuitor fiind aceea a existenţei interesului, aşa cum este el definit de art. 33 din C. proc. civ.
Este adevărat că, în funcţie de motivul de anulare pe care se întemeiază demersul, sfera persoanelor care pot fi considerate interesate din punct de vedere legal să formuleze o astfel de cerere diferă.
Astfel, dacă se pune problema conflictului cu o marcă anterior înregistrată sau cu o marcă notorie, cum este cazul motivului de anulare reglementat de art. 47 alin. (1) lit. b), referitor la înregistrarea mărcii cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din lege, în mod evident, persoana interesată să solicite anularea nu poate fi decât titularul unui drept la marcă anterior înregistrată sau notorie, şi nu orice persoană.
Însă, dacă motivul de nulitate invocat nu-1 constituie coliziunea cu un drept la marcă anterior recunoscut, cum este cazul celui reglementat de art. 47 alin. (1) lit. c), referitor la înregistrarea mărcii cu rea-credinţă, reclamant poate fi orice persoană, şi nu doar titularul mărcii, singura condiţie ce se impune a fi îndeplinită fiind aceea a dovedirii interesului în promovarea acţiunii.
Dacă s-ar condiţiona dreptul la acţiune în anularea mărcii pentru înregistrarea ei cu rea-credinţă, de calitatea de titular al unei mărci anterioare, reglementarea din art. 47 alin. (1) lit. c) ar deveni superfluă, deoarece titularul mărcii anterioare are la dispoziţie o altă acţiune în anulare, respectiv cea întemeiată pe art. 47 alin. (1) lit. b), în cadrul căreia este ţinut să facă doar dovada conflictului cu marca anterioară sau notorie, nu şi dovada relei-credinţe.
În raport de aceste aspecte, având în vedere că, în speţă, se pune problema anulării mărcii pentru înregistrarea ei cu rea-credinţă şi nu a anulării pentru încălcarea unui drept la marcă anterior protejat, pentru a justifica legitimarea procesuală activă, reclamanta nu trebuie să facă decât dovada interesului, a folosului practic pe care îl urmăreşte pe calea acestui demers procesual, neinteresând dacă aceasta este sau nu titulara vreunui drept decurgând din marca în litigiu.
A considera că legitimare activă în promovarea acţiunii în anularea mărcii pentru înregistrarea ei cu rea-credinţă are doar titularul unui drept asupra mărcii respective înseamnă a adăuga la lege o condiţie pe care aceasta nu o prevede, lucru ce nu poate fi acceptat.
Din această perspectivă, decizia atacată apare ca fiind nelegală, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., instanţa de apel interpretând şi aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, în condiţiile în care a reţinut caracterul fondat al excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii, prin raportare la împrejurarea că reclamanta nu deţine niciun drept cu privire la marca în discuţie.
Existenţa unui interes, la data formulării cererii, vătămat prin înregistrarea cu rea-credinţă a mărcii, este singura condiţie ce trebuie îndeplinită în persoana titularului acţiunii în anulare, nefiind necesară dovedirea existenţei unui drept subiectiv cu privire la marcă în patrimoniul reclamantei.
Deşi reţine existenţa unui anume interes mediat al reclamantei în anularea mărcii C. înregistrată de pârâtă, din raţiuni de eliminare/reducere a concurenţei cu privire la comercializarea produselor C. importate de la producătorul coreea, precum şi faptul că un asemenea interes nu ar fi nelegitim, cu precizarea suplimentară că reclamanta are chiar un interes propriu direct ca pârâta să nu se poată folosi de marca în discuţie, Curtea de Apel consideră că, totuşi, un asemenea interes nu este suficient pentru formularea unei acţiuni în anularea mărcii pentru rea-credinţă, câtă vreme el nu rezultă din chiar motivele de anulare a mărcii, ci din contractul de distribuţie pe care reclamanta l-a încheiat cu furnizorul coreean.
Acest raţionament este greşit pentru că porneşte de la aceeaşi premisă eronată, anume că persoana interesată care poate promova acţiunea în anularea mărcii nu poate fi decât cea care are un drept decurgând din aceasta. Cu alte cuvinte, instanţa de apel condiţionează interesul, de existenţa unui drept al reclamantei asupra mărcii în discuţie, deşi, aşa cum, s-a arătat deja, o asemenea condiţionare nu rezultă din lege, textul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 fiind clar în această privinţă, astfel încât, concluzia la care ajunge este vădit nefondată.
În fapt, interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca el să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, astfel cum impun dispoziţiile art. 33 teza I C. proc. civ.
Cu privire la cerinţa ca interesul să fie determinat, aceasta se traduce prin aceea că trebuie să existe un avantaj, un folos practic efectiv pe care partea l-ar obţine prin promovarea acţiunii. Interesul este legitim dacă este în concordanţă cu legea, fiind evident că scopurile ilegitime sau ilegale urmărite de o parte echivalează cu o lipsă de interes. Interesul personal presupune că acţiunea nu poate fi promovată decât de titularul dreptului subiectiv material invocat, personal, prin reprezentant legal sau prin mandatar, iar cerinţa ca interesul să fie născut şi actual înseamnă că el trebuie să existe la data la care se exercită dreptul la acţiune. Cu alte cuvinte, interesul este născut şi actual atunci când partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge la acel moment la acţiunea pe care o are la îndemână pentru protejarea sau valorificarea dreptului său.
În lipsa oricăreia dintre condiţiile mai sus arătate, se poate invoca excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, aceasta fiind o excepţie absolută şi peremptorie, care, atunci când este găsită ca fiind întemeiată, are drept consecinţă respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes.
Prin urmare, în analiza interesului reclamantei de a promova prezenta acţiune, instanţa trebuie să se raporteze la aceste elemente, fiind lipsit de relevanţă faptul că recurenta nu este titulara unor drepturi proprii cu privire la marcă şi că prin contractele de distribuţie încheiate cu producătorul coreean nu a primit o licenţă exclusivă cu privire la marcă, întrucât interesul, ca element al acţiunii civile deduse judecăţii, nu este condiţionat de niciuna dintre aceste împrejurări.
A accepta interpretarea instanţei de apel potrivit căreia interesul în promovarea acţiunii ar impune deţinerea unui drept asupra mărcii încălcate, înseamnă a admite că sfera subiecţilor ce pot deţine calitate procesuală activă în cadrul acţiunilor în anulare este restrânsă doar la titularii unor astfel de drepturi, concluzie ce ar contraveni dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, mai sus analizate, fiind de natură a limita în mod nelegal sfera persoanelor ce ar putea contesta validitatea mărcii.
În consecinţă, reţinând că în analiza interesului reclamantei în promovarea acţiunii ce face obiectul cauzei, instanţa de apel a verificat cerinţele pe care acesta trebuie să le îndeplinească, conform art. 33 C. proc. civ., prin raportare la o condiţie neprevăzută de lege, respectiv luând în considerare faptul că, nedeţinând un drept asupra mărcii, reclamanta nu este persoană interesată să ceară anularea acesteia, Înalta Curte urmează a constata că şi din această perspectivă soluţia dată excepţiei lipsei de interes este nelegală, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.
Prin urmare, reţinând incidenţa motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare, pornind de la aspectele ce conturează situaţia de fapt din speţa de faţă şi de la afirmaţia reclamantei în sensul că, în calitate de distribuitor exclusiv al produselor C. pe teritoriul României, a formulat prezenta acţiune cu scopul de a putea comercializa în mod nestingherit produsele ce poartă aceeaşi marcă cu cea înregistrată de pârâtă, fără riscul de a fi acuzată de aceasta din urmă de încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală, urmează ca, în verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei date excepţiei lipsei de interes, instanţa de apel să analizeze îndeplinirea condiţiilor interesului reclamantei (de a fi determinat, legitim, personal, născut şi actual, în sensul art. 33 C. proc. civ.) luând în considerare calitatea acesteia de persoană interesată, în sensul dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data de 16.12.2019, potrivit dezlegărilor date acestei noţiuni prin prezenta decizie, în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.
În măsura în care va constata că motivele de apel ce vizează soluţia dată acestei excepţii de către prima instanţă nu sunt fondate şi va menţine dispoziţia de respingere a excepţiei lipsei de interes, instanţa de apel urmează a analiza motivele de apel ce vizează fondul litigiului, respectiv cele referitoare reaua credinţă la înregistrarea mărcii.
Sursa informației: www.scj.ro.
