A doua generaţie de drepturi ale omului: între libertatea de a fi şi datoria de a asigura

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Drepturile omului din prima generație, axate pe libertăți fundamentale și autonomia individului, sunt adesea caracterizate de conceptul anglo‑saxon de freedoms from. Acestea reflectă dorința de a limita intervenția statului în viața individului, protejându‑l de orice formă de opresiune și abuz de putere. Totuși, pe parcursul dezvoltării societății moderne și al complexității economice și sociale în continuă expansiune, a devenit evident că aceste drepturi nu sunt suficiente pentru a asigura o justiție socială echitabilă. Astfel, a apărut necesitatea celei de‑a doua generații de drepturi, care se axează pe freedoms to, cerând nu doar protecție împotriva intervenției, ci și intervenția activă a statului pentru a asigura drepturi economice, sociale și culturale esențiale: „În loc de a reclama o non‑intervenție a statului, se cere inter­venția acestuia; în loc de abținere, aceasta este o prestație care se solicită”[1]. Conceptul de freedoms to se referă la libertăți pozitive, care implică capacitatea și dreptul individului de a acționa în mod liber pentru a‑și atinge scopurile și a‑și dezvolta potențialul. Spre deosebire de freedoms from, care protejează împotriva intervențiilor externe, freedoms to presupun existența unor condiții care le permit indivizilor să‑și exercite drepturile și să‑și îndeplinească nevoile. Aceste libertăți implică nu doar absența constrângerilor, ci și prezența resurselor, a oportunităților și a cadrului necesar pentru ca indivizii să‑și exercite efectiv drepturile. Freedoms to sunt esențiale pentru ca indivizii să poată participa pe deplin la viața socială, economică și politică[2].

Transformările economice și sociale din secolul al XIX‑lea și începutul secolului XX au subliniat inegalitățile create de capitalismul industrial. În timp ce de drepturile din prima generație a beneficiat în principal clasa burgheză, restul populației a început să revendice drepturi care să asigure condiții de viață decente și oportunități egale. Această situație a determinat recunoașterea și integrarea noilor drepturi, inclusiv dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la sănătate și dreptul la securitate socială. Aceste drepturi necesită intervenția statului pentru a asigura condiții echitabile și protecție socială pentru toți cetățenii, nu doar pentru o elită privilegiată[3]. Drepturile economice, sociale și culturale, parte a celei de‑a doua generații, includ dreptul la muncă, ce presupune asigurarea oportunităților de muncă echitabile și condiții de muncă sigure; dreptul la sănătate, care garantează accesul la servicii medicale esențiale și condiții de sănătate corespunzătoare; dreptul la educație, care asigură accesul la educație de calitate pentru toți cetățenii; dreptul la securitate socială, care oferă protecție în caz de șomaj, boală și alte forme de vulnerabilitate economică; și dreptul la un nivel de viață decent, care implică asigurarea condițiilor necesare pentru o viață demnă, inclusiv hrană, adăpost și îngrijire[4]. Implementarea acestor drepturi presupune o implicare semnificativă a statului și, în multe cazuri, poate necesita măsuri de intervenție activă și autoritară. Statele trebuie să creeze politici publice și să aloce resurse pentru a implementa și a proteja aceste drepturi, asigurându‑se că toate segmentele populației beneficiază de aceste drepturi fundamentale[5]. Provocările includ resursele limitate, conflictele de interese și divergențele ideologice privind rolul statului în economie și societate. Implementarea efectivă a acestor drepturi poate fi limitată de constrângeri economice și politice, iar statele trebuie să găsească un echilibru între asigurarea protecției sociale și menținerea unui sistem economic funcțional[6].

Intervenția statului este crucială pentru a traduce drepturile economice, sociale și culturale în realitate. Acest lucru include crearea și întreținerea de instituții publice esențiale, cum ar fi spitale, școli și centre de asistență socială. Statul trebuie să dezvolte și să implementeze politici și programe care să asigure accesul universal și echitabil la aceste servicii[7]. Statul trebuie să construiască și să întrețină spitale și centre de sănătate, asigurând că serviciile medicale sunt accesibile tuturor cetățenilor, indiferent de statutul economic sau social. De asemenea, statul trebuie să investească în educație, construind școli și universități, asigurând accesul liber și echitabil la învățământ pentru toți copiii și tinerii[8]. Pentru a asigura un trai decent, statul trebuie să implementeze politici care să garanteze accesul la resurse esențiale precum locuințe adecvate, alimentație sănătoasă și alte bunuri de bază. Acest lucru poate implica subvenții, programe de asistență socială și alte măsuri de sprijin[9]. Programele de sănătate publică trebuie să acopere nu doar tratamentele medicale, ci și prevenția bolilor, educația pentru sănătate și accesul la medicamente esențiale. Statul trebuie să asigure fonduri adecvate și infrastructură pentru aceste servicii[10]. Educația universală și accesibilă este un pilon al drepturilor din a doua generație. Statul trebuie să creeze un sistem educațional care să ofere educație de calitate pentru toți, inclusiv pentru grupurile defavorizate, și să asigure burse și alte forme de sprijin pentru studii superioare[11]. Securitatea socială include pensii, asigurări de șomaj și ajutoare sociale. Statul trebuie să implementeze și să administreze aceste politici pentru a oferi protecție economică și stabilitate socială[12]. Implementarea acestor drepturi necesită resurse financiare semnificative. Statul trebuie să găsească surse de finanțare și să gestioneze eficient bugetul pentru a asigura că investițiile sunt făcute acolo unde sunt cele mai necesare[13]. Este crucial ca intervenția statului să fie echitabilă și să nu favorizeze anumite grupuri în detrimentul altora. Politicile trebuie să fie concepute pentru a elimina inegalitățile și a asigura că toți cetățenii au acces la aceleași drepturi și oportunități[14].

Drepturile și libertățile fundamentale din prima generație, care includ dreptul la viață, libertatea de exprimare și dreptul la un proces echitabil, nu pot fi pe deplin realizate fără protecția drepturilor economice, sociale și culturale din a doua generație. De exemplu, dreptul la viață și la libertate nu pot fi efectiv garantate dacă persoanele nu au acces la resursele necesare pentru a supraviețui și a se dezvolta, cum ar fi sănătatea, educația și un trai decent[15]. Pentru ca drepturile fundamentale să fie universale și aplicabile tuturor cetățenilor, este necesar să nu existe excluziuni bazate pe statutul socioeconomic. Drepturile economice și sociale contribuie la crearea unui cadru în care drepturile civile și politice pot fi efectiv exercitate[16]. Intervenția statului este crucială pentru a asigura că drepturile din a doua generație sunt realizate. Statul trebuie să implementeze politici care să asigure accesul echitabil la resurse și oportunități, eliminând astfel inegalitățile care pot împiedica realizarea drepturilor fundamentale pentru toți cetățenii[17]. Statul trebuie să dezvolte și să implementeze proiecte sociale și economice care să sprijine realizarea drepturilor din a doua generație. Acest lucru poate include programe de asistență socială, inițiative de dezvoltare comunitară și reforme economice care să promoveze echitatea și accesul universal la bunuri și servicii[18]. Mișcările sociale au fost esențiale în modificarea raporturilor de forță din societate și în promovarea intervenției statului pentru realizarea drepturilor. Aceste mișcări au influențat politicile publice și au generat schimbări legislative care să asigure drepturile economice și sociale, contribuind astfel la o mai bună realizare a drepturilor fundamentale pentru toți cetățenii[19]. Mișcările sociale au militat pentru recunoașterea și garantarea drepturilor universale, inclusiv drepturile economice și sociale, ca parte integrantă a drepturilor omului. Aceste mișcări au contribuit la creșterea conștientizării și la formularea unor politici care să asigure că drepturile sunt aplicabile tuturor, fără discriminare[20].

Drepturile fundamentale din prima generație, cum ar fi libertatea de exprimare și dreptul la participare politică, nu erau întotdeauna aplicabile tuturor cetățenilor în mod egal.

În multe contexte istorice și sociale, aceste drepturi erau rezervate doar pentru anumite clase sociale sau grupuri privilegiate care aveau acces la puterea politică și economică[21]. Pentru majoritatea populației, în special în societățile preindustriale sau în perioadele de tranziție, drepturile fundamentale erau adesea ineficiente sau inexistente. De exemplu, dreptul la vot și alte drepturi politice au fost istoric limitate la proprietarii de terenuri și alte elite, excluzând astfel mari părți ale populației, cum ar fi femeile, minoritățile și cei fără proprietăți[22]. În teoria drepturilor omului, idealul este ca toate drepturile fundamentale să fie universale și aplicabile tuturor indivizilor, fără discriminare. Acest ideal presupune că puterea politică trebuie să recunoască și să protejeze aceste drepturi pentru a asigura justiția și egalitatea[23]. În practică, recunoașterea și protejarea drepturilor fundamentale sunt adesea influențate de interese politice și economice. Puterea politică poate limita sau interpreta drepturile în moduri care favorizează anumite grupuri sau interese, creând discrepanțe între idealul teoretic și realitatea practică[24]. Realitatea socială este adesea mai complexă decât idealurile formulate în documentele fundamentale. În timp ce declarațiile de drepturi subliniază principii de egalitate și libertate, implementarea acestora este influențată de structurile de putere și de condițiile economice care pot limita efectivitatea acestor drepturi pentru toți cetățenii[25]. Tensiunile dintre teorie și practică reflectă conflictele dintre idealurile de drepturi universale și realitățile economice și politice care pot împiedica realizarea acestor idealuri. De asemenea, mișcările sociale și reformele politice sunt adesea necesare pentru a ajusta și extinde efectivitatea drepturilor fundamentale în practica socială[26].

În perioada în care drepturile omului din prima generație erau predominante, statul era adesea descris ca „minimal”, adică o entitate care nu intervenea în domeniile private ale vieții individuale, limitându‑se la asigurarea ordinii și protecției fundamentale. Această abordare reflecta o credință în autonomia individuală și în capacitatea pieței libere de a reglementa majoritatea aspectelor vieții sociale[27]. Odată cu evoluția drepturilor din a doua generație, care includ drepturi economice și sociale, statul a început să joace un rol mult mai activ și extins în viața cetățenilor. Statul providență se implică în asigurarea bunăstării sociale prin diverse programe și reglementări, cum ar fi educația publică, sănătatea și securitatea socială[28]. Creșterea intervenției statului pentru a promova drepturile economice și sociale din a doua generație poate crea tensiuni cu drepturile fundamentale din prima generație. De exemplu, implementarea unor politici de redistribuire a resurselor poate fi văzută ca o restricție a dreptului de proprietate sau a libertății economice, tensionând astfel echilibrul între diferitele categorii de drepturi[29]. În timp ce statul providență are rolul de a promova echitatea și protecția socială, există riscul ca expansiunea sa să submineze libertățile fundamentale. De exemplu, intervențiile statului pot reduce uneori libertatea economică sau pot duce la supravegherea și controlul excesiv al vieții private[30]. În contextul actual, este esențial să găsim un echilibru între drepturile fundamentale și intervenția statului. Acest lucru presupune o abordare care să asigure că drepturile economice și sociale nu compromit protecția drepturilor fundamentale, cum ar fi libertatea de exprimare și dreptul la viață[31]. Deși statul providență are rolul de a sprijini drepturile din a doua generație, este important să monitorizăm și să limităm posibilele abuzuri. Riscurile includ utilizarea autorității pentru a restrânge libertățile fundamentale sau pentru a favoriza anumite interese în detrimentul altora[32].

Societatea umană se transformă treptat într‑o „societate administrată”, în care intervenția statului devine omniprezentă. Acest concept reflectă tendința de centralizare a controlului și reglementării de către stat, cu scopul de a gestiona și organiza aspecte tot mai variate ale vieții sociale și economice[33]. Principiul separației puterilor în stat, care asigură un echilibru între puterea executivă, legislativă și judecătorească, este compromis în această transformare. Puterea judecătorească, care ar trebui să garanteze protecția drepturilor fundamentale și să vegheze asupra limitării intervenției statului, este redusă la un rol secundar, în favoarea unei reglementări executive extinse[34]. Principiul non‑intervenției, esențial pentru protecția drepturilor fundamentale din prima generație, este erodat de tendința statului de a se implica activ în toate aspectele vieții cetățenilor. Această intervenție extinsă duce la un control mai mare asupra domeniului privat, care era anterior considerat intangibil[35]. Inflația legislativă se referă la creșterea exponențială a numărului de norme și reglementări care guvernează diverse aspecte ale vieții sociale și economice. Aceasta duce la complexitatea excesivă a sistemului legal și poate reduce capacitatea cetățenilor de a înțelege și de a‑și exercita drepturile în mod eficient. Reglementările pot adesea să conteste principiile fundamentale de drept, intervenind direct în viața cotidiană a indivizilor[36]. Pe măsură ce statul își asumă mai multe responsabilități și își extinde sfera de intervenție, autonomia individuală este redusă. Cetățenii devin din ce în ce mai dependenți de stat pentru diverse aspecte ale vieții lor, ceea ce poate duce la o diminuare a libertății personale și la o stare de complacere în rolul de „persoane asistate” de către autorități[37]. Statul minimal, caracteristic primei generații de drepturi ale omului, este înlocuit de statul providență, care se implică activ în asigurarea drepturilor economice și sociale. Această schimbare aduce cu sine riscuri, inclusiv posibilitatea ca drepturile fundamentale să fie compromise în favoarea unui control mai mare și a unui grad crescut de reglementare[38].

Întrebarea fundamentală este cum se poate asigura un echilibru între libertatea individuală și ordinea statală. Statul, în încercarea de a proteja și promova drepturile, poate ajunge să limiteze libertatea în moduri subtile sau evidente[39]. Această dilemă este deosebit de complicată într‑un context în care drepturile sunt în continuă expansiune: „Libertatea individuală nu poate fi nemărginită, dar aceleași forțe care fac necesară apariția unor limite pot, dacă sunt lăsate să acționeze, să restrângă insupor­tabil sfera libertății omenești”[40]. Statul ar trebui să găsească un mod de a menține acest echilibru fără a submina drepturile fundamentale. Problema devine complexă atunci când statul devine excesiv de implicat în viața cetățenilor, provocând paradoxul în care protecția drepturilor poate să conducă la restrângerea libertății[41]. Puterea politică ar trebui să fie legitimă, adică să reflecte voința populară și să fie în conformitate cu aspirațiile fundamentale ale oamenilor, inclusiv cu dorința lor de libertate. Întrebarea critică este cine controlează pe cine și care este scopul acestui control. O putere legitimă ar trebui să protejeze și să faciliteze drepturile, nu să le submineze[42]. Este esențial ca acest control să nu devină o formă de opresiune. Ordinea trebuie să protejeze libertatea, nu să o limiteze. Aceasta înseamnă că drepturile omului trebuie să fie gestionate într‑un mod care să evite atât inflația acestora, cât și utilizarea abuzivă a puterii[43]. Extinderea drepturilor la domenii noi, adesea nespecificate, poate duce la o inflație de drepturi care le diluează importanța și le reduce impactul real. Aceasta poate avea ca efect invers întărirea pozițiilor de putere ale statului, care poate folosi multiplicarea drepturilor pentru a justifica intervenții suplimentare[44]. Drepturile fundamentale, precum dreptul la viață și la libertate, sunt de o importanță calitativă, nu doar cantitativă. Aceste drepturi nu sunt măsurabile în mod simplist și nu pot fi supuse unei inflații fără a risca compromiterea esenței lor. Principiul fundamentului drepturilor, libertatea, este central și trebuie protejat într‑un mod care să nu permită compromiterea acestuia prin extinderea excesivă a drepturilor[45]. Teoriile contractului social sugerează că drepturile nu sunt acordate de către puterea politică, ci sunt drepturi naturale esențiale pentru ființa umană. Ordinea și constrângerea sunt justificate doar în măsura în care protejează aceste drepturi fundamentale[46]. Menținerea unui echilibru între libertate și ordine, în contextul în care drepturile omului sunt supuse unui curs inflaționist, reprezintă o provocare teoretică și practică. Întrebarea centrală este dacă acest echilibru poate fi realizat și cine este responsabil pentru asigurarea sa[47]. Relația dintre libertate și ordinea statală este complexă și paradoxală. Drepturile omului trebuie să fie protejate, dar și gestionate cu grijă pentru a evita atât diluarea lor, cât și utilizarea abuzivă a puterii. Teoriile contractului social oferă un cadru pentru înțelegerea acestei relații, dar implementarea practică a acestor teorii rămâne o provocare constantă. Istoria umană este, în esență, o încercare de a actualiza potențialitatea libertății într‑un mod care să fie consecvent cu ordinea socială.

Pe parcursul timpului, rolul statului a evoluat semnificativ. De la un „stat minimal” care intervenea minim în viața cetățenilor, am trecut la un „stat providență”, care se implică activ în asigurarea drepturilor economice și sociale. Această transformare reflectă o schimbare în modul în care sunt înțelese și implementate drepturile omului, implicând o funcție de protecție și garantare a bunăstării colective[48]. Expansiunea drepturilor omului a condus, în unele cazuri, la o reglementare excesivă și la o creștere a intervenției statului în domenii care, anterior, erau considerate de domeniul privat. Această expansiune poate duce la probleme de implementare și gestionare și poate submina scopul inițial al drepturilor omului[49]. În societatea contemporană, drepturile omului sunt adesea extinse la domenii noi, iar multiplicarea lor poate crea un sentiment de confuzie și ambiguitate. Drepturile economice, sociale și culturale, în special, pot duce la o cerere constantă pentru intervenție statală și reglementare, care, în mod paradoxal, poate afecta libertatea individuală[50]. Chiar dacă intenția statului providență este de a asigura drepturile sociale și economice, există riscuri semnificative ca acest lucru să conducă la o diminuare a libertății individuale. Statul poate deveni, astfel, o sursă de constrângere, în loc să fie un protector al libertății. Problema devine una de echilibru între protecția drepturilor și menținerea libertății fundamentale[51].

Diverși teoreticieni au abordat problema drepturilor omului din perspective diferite. De exemplu, teoreticienii contractului social, precum Hobbes și Locke, au oferit perspective fundamentale asupra echilibrului între libertate și ordinea statală. În timp ce Hobbes vedea statul ca o necesitate pentru evitarea haosului, Locke a considerat drepturile naturale ca limitări fundamentale ale puterii statale[52]. În contextul actual, întrebările legate de drepturile omului și echilibrul cu puterea statului sunt tot mai relevante. Problema este complexă și implică atât aspecte teoretice, cât și practice. Dacă drepturile nu sunt bine definite și protejate, pot deveni instrumente de putere, mai degrabă decât garanții ale libertății[53]. Pe măsură ce societatea continuă să evolueze, drepturile omului se vor adapta probabil la noile realități și provocări. Este esențial ca aceste drepturi să fie protejate în mod activ și trebuie căutată o modalitate de a asigura echilibrul între protecția drepturilor și menținerea libertății individuale[54]. Societatea civilă și instituțiile internaționale vor juca un rol crucial în prote­jarea și promovarea drepturilor omului. Colaborarea dintre state, organizații nonguverna­mentale și alte entități va fi esențială pentru a menține drepturile fundamentale în fața provocărilor viitoare[55].

* Articol extras din lucrarea Diana Dănișor, Gheorghe Dănișor, Filosofia drepturilor omului. O critică a modernității, Ed. Universul Juridic, București, 2024.

[1] G. Haarscher, Philosophie des droits de l’Homme, Ed. de L’Université de Bruxelles, 1993, p. 39.

[2] W.N. Hohfeld, Fundamental Legal Conceptions as Applied in Judicial Reasoning, Yale University Press, New Haven, 1919, pp. 35-37.

[3] T.H. Marshall, Citizenship and Social Class, Cambridge University Press, 1950, pp. 48-50, http://www.jura.uni-bielefeld.de/lehrstuehle/davy/wustldata/1950_Marshall_Citzenship_and_Social_Class_OCR.pdf.

[4] A. Sen, Development as Freedom, Oxford University Press, 1999, pp. 89-91.

[5] J. Rawls, A Theory of Justice, Harvard University Press, Cambridge, 1971, pp. 162-164.

[6] J.E. Stiglitz, Globalization and Its Discontents, W.W. Norton & Company, 2002, pp. 71-73.

[7] G. Esping-Andersen, The Three Worlds of Welfare Capitalism, Princeton University Press, 1990, pp. 54-56, https://lanekenworthy.net/wp-content/uploads/2017/03/reading-espingandersen1990pp9to78.pdf.

[8] R.B. Freeman, The Overeducated American, Academic Press, 1976, pp. 12-15.

[9] A. Sen, Poverty and Famines: An Essay on Entitlement and Deprivation, Clarendon Press, Oxford, 1981, pp. 75-77, https://www.prismaweb.org/nl/wp-content/uploads/2017/06/Poverty-and-famines%E2%94%82Amartya-Sen%E2%94%821981.pdf.

[10] R. De Vogli, Status Syndrome: How Your Social Standing Directly Affects Your Health and Life Expectancy, în BMJ, 14 august 2004, 329(7462):408, PMCID: PMC509363.

[11] J.J. Heckman, Skill Formation and the Economics of Investing in Disadvantaged Children, în Science,
30 iunie 2006, vol. 312, www.sciencemag.org, pp. 1900-1902.

[12] R.M. Titmuss, Social Policy: An Introduction, Ed. Pantheon, New York, 1974, pp. 91-93.

[13] J.E. Stiglitz, Globalization and Its Discontents, op. cit., pp. 85-87.

[14] J. Rawls, Justice as Fairness: A Restatement, Harvard University Press, Belknap Press, 2001, Chapter 8, https://doi.org/10.2307/j.ctv31xf5v0, pp. 123-125.

[15] J. Donnelly, Universal Human Rights in Theory and Practice, op. cit., pp. 108-110.

[16] A. Sen, Development as Freedom, op. cit., pp. 93-95.

[17] J.E. Stiglitz, The Price of Inequality: How Today’s Divided Society Endangers Our Future, W.W. Norton & Company, 2012, pp. 103-105.

[18] G. Esping-Andersen, The Three Worlds of Welfare Capitalism, op. cit., pp. 67-69.

[19] C. Tilly, Social Movements, 1768-2004, Paradigm Publishers, Boulder, Londra, 2004, pp. 122-124, https://voidnetwork.gr/wp-content/uploads/2016/09/Social-Movements-1768-2004-by-Charles-Tilly.pdf.

[20] D. Della Porta, M. Diani, Social Movements: An Introduction, Blackwell Publishing, 2006, pp. 79-81, https://voidnetwork.gr/wp-content/uploads/2016/09/Social-movements.An-introduction-by-Della-Porta-and-Mario-Diani.pdf.

[21] T.H. Marshall, Citizenship and Social Class, op. cit., pp. 20-22.

[22] C. Tilly, Social Movements, 1768-2004, op. cit., pp. 88-90.

[23] J. Rawls, A Theory of Justice, op. cit., pp. 40-42.

[24] M. Foucault, Surveiller et punir: Naissance de la prison, Ed. Gallimard, Paris, 1975, pp. 121-123.

[25] A. Sen, Development as Freedom, op. cit., pp. 120-122.

[26] D. Della Porta, M. Diani, Social Movements: An Introduction, op. cit., pp. 56-58.

[27] F.A. Hayek, The Road to Serfdom, University of Chicago Press, Chicago, 1944, pp. 55-57.

[28] G. Esping-Andersen, The Three Worlds of Welfare Capitalism, op. cit., pp. 20-23.

[29] C. Offe, Varieties of Transition: The East European and East German Experience, MIT Press, 1997,
pp. 104-106.

[30] J. Habermas, The Theory of Communicative Action, Beacon Press, Boston, 1984, pp. 110-113.

[31] A. Sen, The Idea of Justice, Harvard University Press, 2009, pp. 85-89.

[32] J.S. Mill, On Liberty, The Walter Scott Publishing Co., Ltd., Londra, și Felling-on-Tyne, New York și Melbourne, https://www.gutenberg.org/files/34901/34901-h/34901-h.htm, pp. 45-48.

[33] J. Habermas, The Theory of Communicative Action, vol. I, Reason and the Rationalization of Society,
op. cit., pp. 245-250.

[34] C. de Montesquieu, De l’esprit des lois, Ed. Gallimard, Paris, 1979, pp. 150-155.

[35] F.A. Hayek, The Road to Serfdom, op. cit., pp. 80-85.

[36] A. Giddens, The Consequences of Modernity, Stanford University Press, 1990, pp. 60-65.

[37] A. de Tocqueville, Democracy in America, Knopf, New York, 1835-1840, http://seas3.elte.hu/course material/LojkoMiklos/Alexis-de-Tocqueville-Democracy-in-America.pdf, pp. 120-125.

[38] W. Beveridge, Social Insurance and Allied Services, Londra, 1942, pp. 230-235.

[39] J.M. Buchanan, Limitele libertății. Între anarhie și Leviathan, Ed. Institutul European, Iași, 1977,
pp. 34-36.

[40] Ibidem, p. 17.

[41] J. Rawls, A Theory of Justice, op. cit., pp. 90-95.

[42] J.-J. Rousseau, Du contrat social, ou Principes du droit politique, collection complète des œuvres, Geneva, 1780-1789, www.rousseauonline.ch, version du 7 octobre 2012, pp. 55-60.

[43] A. de Tocqueville, Democracy in America, op. cit., pp. 120-125.

[44] P. Schmitter, T. Karl, What Democracy Is… and Is Not, în Journal of Democracy nr. 3/1970, vol. 2,
pp. 75-88.

[45] I. Berlin, Two Concept of Liberty, Oxford University Press, 1958, pp. 10-15.

[46] T. Hobbes, Leviathan, Ed. Oxford University Press, Oxford, 1996, pp. 75-80.

[47] J. Locke, Two Treatises of Government, Awnsham Churchill, 1690, pp. 45-50.

[48] T.H. Marshall, Citizenship and Social Class, op. cit., pp. 12-20.

[49] F.A. Hayek, The Road to Serfdom, op. cit., pp. 60-65.

[50] A. Sen, Development as Freedom, op. cit., pp. 22-30.

[51] J. Rawls, Political Liberalism, op. cit., pp. 88-95.

[52] T. Hobbes, Leviathan, op. cit., pp. 115-120; J. Locke, Second Treatise of Government, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 1988, pp. 75-80.

[53] R.A. Dahl, Democracy and Its Critics, Yale University Press, 1991, pp. 40-45.

[54] R. Rorty, Achieving Our Country: Leftist Thought in Twentieth-Century America, Harvard University Press, 1999, pp. 85-90.

[55] R.O. Keohane, J.S. Nye, Power and Interdependence: World Politics in Transition, Little, Brown, and Company, 1977, pp. 100-110.