Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
100 views
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, în considerarea argumentelor ce succed:
Judecătoria Sector 3 Bucureşti a fost investită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect divorţ şi măsuri minori.
Înalta Curte constată că dezînvestirea reciprocă a celor două instanţe aflate în conflict a fost generată de interpretarea diferită a prevederilor art. 915 C. proc. civ. cu privire la ultima locuinţă comună a părţilor.
Normele de procedură care reglementează instanţa competentă în materie de divorţ sunt prevăzute la art. 915 alin. (1) C. proc. civ., care au următorul conţinut:
„Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul”.
Competenţa prevăzută de art. 915 alin. (1) C. proc. civ. are caracter imperativ, competenţa fiind determinată potrivit criteriilor enunţate succesiv de lege.
Astfel, Judecătoria Tg-Jiu, secţia Civilă a apreciat că în cauză ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în Bucureşti.
Judecătoria Sector 3 Bucureşti a reţinut că în cauză nu s-a putut stabili care este ultima locuinţă comună a părţilor în contextul în care reclamanta a arătat că a avut locuinţa comună în Bucureşti, însă fără a indica expres sectorul 3 şi nici nu s-a putut stabili locuinţa în fapt a pârâtului la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., regula generală în materie de divorţ este aceea că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea este cea în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă aceasta poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, şi anume: cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.
În speţă, din actele dosarului nu rezultă că ultima locuinţă comună a soţilor a fost în circumscripţia Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, din hotărârile judecătoreşti aflate la dosarul cauzei rezultând faptul că ambele părţi au avut domicilii şi reşedinte stabilite în mai multe sectoare ale Municipiului Bucureşti.
De asemenea, la termenul din data de 21 martie 2023 reclamanta, la interpelarea instanţei a declarat că ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în Bucureşti, fără a indica sectorul.
În ceea ce priveşte domiciliul pârâtului, Înalta Curte reţine că, potrivit informaţiilor DEPABD aflate la dosarul Judecătoriei Târgu Jiu, acesta avea, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 03 martie 2023, domiciliul activ în Bucureşti, iar prin referatul de anchetă socială efectuat de Compartimentul Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Bucureşti aflat la fila x s-a arătat că pârâtul nu este cunoscut, nu locuieşte şi nu a locuit niciodată la adresa indicată.
Înalta Curte constată că, în contextul în care nu este cunoscută locuinţa comună a soţilor devin incidente în cauză dispoziţiile art. 915 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.: Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, deoarece la data introducerii cererii de chemare în judecată pârâtul avea domiciliul activ pe raza sectorului 3 din Bucureşti.
Astfel, în cazul în care competenţa teritorială este determinată de domiciliul pârâtului, în conformitate cu prevederile art. 107 C. proc. civ. momentul în raport de care se determină competenţa teritorială îl constituie data promovării acţiunii, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că pe parcursul litigiului, pârâtul şi-a schimbat domiciliul. O atare soluţie este justificată pe deplin şi de necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea fiind aceea de a evita declinările de competenţă impuse de schimbările ulterioare de domiciliu ale pârâtului pe parcursul soluţionării unui proces, motiv pentru care competentă în a soluţiona cererea de desfacere a căsătoriei este Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.
În ceea ce priveşte considerentele reţinute de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti referitoare la imposibilitatea de stabilire a locuinţei în fapt a pârâtului, Înalta Curte reţine că potrivit art. 87 C. civ., domiciliul persoanei este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, dovada domiciliului făcându-se cu cartea de identitate, în condiţiile art. 91 C. civ.
Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente prevederile art. 90 alin. (2) C. civ., conform cărora „În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte”.
Totodată, Înalta Curte reţine că nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 108 C. proc. civ., care reglementează regulile de stabilire a competenţei teritoriale în cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut, deoarece la data introducerii acţiunii pârâtul avea domiciliul activ în Bucureşti. Potrivit acestor dispoziţii, „Dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie se află reşedinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are nici reşedinţa ori reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz”.
Pe cale de consecinţă, chiar şi în situaţia reţinută de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti potrivit căreia în cauză nu există suficiente probe pentru a stabili care este locuinţa de fapt a pârâtului la momentul sesizării judecătoriei, instanţa competentă să judece cererea de divorţ este judecătoria în circumscripţia căreia se află locul ultimului domiciliu cunoscut al pârâtului, în aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 90 alin. (2) C. proc. civ.
Trebuie observat de altfel că, printr-o inadvertenţă, Judecătoria sectorului 3 a analizat criteriul locuinţei comune, ca mai apoi să se raporteze direct la criteriul locuinţei reclamantei, omiţând analiza criteriului prioritar al locuinţei pârâtului. În condiţiile în care domiciliul declarat al acestuia se află în sectorul 3, iar părţile s-au căsătorit anterior în sectorul 3, este lipsită de fundament prezumţia că pârâtul nu ar mai locui în raza instanţei în care îşi are domiciliul declarat, o atare împrejurare neputând fi presupusă, în condiţiile în care nu rezultă din probe certe.
Prin urmare, având în vedere faptul că la data introducerii cererii de chemare în judecată pârâtul figura cu domiciliu activ în Bucureşti, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ revine Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte subliniază că stabilirea competenţei în aceste coordonate are caracter definitiv, o nouă declinare de competenţă fiind exclusă, indepedent de datele ce ar putea rezulta ulterior, cu atât mai mult cu cât este depăşit termenul de invocare a necompetenţei teritoriale relative. Singura formă de necompetenţă care nu a făcut obiectul discuţiei de faţă şi care ar mai putea fi invocată în condiţii legale este necompetenţa internaţională.
Sursa informației: www.scj.ro.
