Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
79 views
Constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina şi şi-au declinat reciproc competenţa, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din acelaşi cod, va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.
În ceea ce priveşte legalitatea învestirii în vederea soluţionării conflictului de competenţă, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competenţă, stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Satu-Mare, pentru următoarele considerente:
Instanţa a fost învestită cu un litigiu în materia conflictelor de muncă, prin care reclamanţii, în calitate de judecători pensionari, au solicitat obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Aşadar, este incidentă norma de competenţă specială reglementată de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, în forma în vigoare la data începerii procesului, care prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Deopotrivă, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în vigoare la data începerii procesului, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Din aceste dispoziţii legale reiese că, în cazul litigiilor de muncă, precum prezenta pricină, competenţa teritorială aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are reclamantul domiciliul/reşedinţa/locul de muncă.
Înalta Curte constată că, în cauză, se impune a se determina, cu titlu prealabil, caracterul de ordine publică ori privată al normei de competenţă teritorială anterior enunţate, ţinând seama că Tribunalul Satu-Mare şi-a întemeiat soluţia de declinare chiar pe nelegala invocare din oficiu a excepţiei, socotind că aceasta este de ordine privată.
Conform art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
Din cuprinsul acestor prevederi legale se desprinde concluzia potrivit căreia regimul juridic al normei de competenţă teritorială (de ordine publică sau privată) se determină după cum există sau nu posibilitatea pentru părţi de a deroga de la aceasta. Lipsa posibilităţii părţilor de a deroga este justificată de interesul ocrotit prin respectiva normă de competenţă, legea interzicând părţilor să dispună în situaţii care depăşesc sfera intereselor lor private. De fiecare dată când norma tinde să protejeze un interes public, competenţa va fi una exclusivă.
Este necesar, deci, a se decela care este interesul ocrotit prin prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, în materia conflictelor de muncă, legiuitorul a înţeles să instituie norme de competenţă teritorială favorabile salariatului, atribuind competenţa de soluţionare instanţei de la domiciliul acestuia ori de la reşedinţa sau locul său de muncă. Raţiunea acestei derogări de la norma generală de competenţă teritorială reglementată de art. 107 C. proc. civ. (domiciliul/sediul pârâtului) constă în facilitarea accesului salariatului la justiţie, fiind instituită competenţa teritorială a instanţei din proximitatea domiciliului/reşedinţei sau locului său de muncă. Prin urmare, norma de competenţă tinde să protejeze partea considerată vulnerabilă în cadrul raportului juridic dedus judecăţii (raportul de muncă). Or, această împrejurare conduce la concluzia existenţei unui interes public în instituirea normei speciale de competenţă teritorială, fiind depăşită sfera intereselor pur private ale părţilor în litigiu.
Prin urmare, nu poate fi reţinut argumentul potrivit căruia Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale este instanţa competentă teritorial să soluţioneze prezenta pricină pe motiv că norma de competenţă este una de ordine privată şi nu exista posibilitatea invocării din oficiu a excepţiei.
Procedând în continuare la analiza conflictului de competenţă, Înalta Curte observă că nu există nicio normă legală aplicabilă prezentei pricini, care să atragă competenţa teritorială a Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Astfel, reclamantele au domiciliul în judeţul Satu-Mare, nefiind adusă în discuţie existenţa unei reşedinţe pe raza municipiului Bucureşti. Deopotrivă, reclamantele au calitatea de judecători pensionari, astfel că nu se pune problema identificării unui eventual loc de muncă în raza muncipiului Bucureşti.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., Curtea constată că nici acestea nu atrag, în prezenta cauză, competenţa teritorială a Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Conform art. 127 alin. (1) C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Acest text legal nu este aplicabil în cauză, întrucât reclamantele au calitatea de judecători pensionari, nedesfăşurând în prezent vreo activitate efectivă în cadrul unei instanţe. Or, prin Decizia nr. 7/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, s-a stabilit că „sintagma „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă”.
În ceea ce priveşte art. 127 alin. (2) C. proc. civ., acesta prevede următoarele:
„în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii”.
Totodată, conform art. 127 alin. (21) C. proc. civ., în forma modificată potrivit Legii nr. 310/2018, aplicabilă cauzei:
„dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz”.
Interpretând coroborat aceste prevederi legale reiese că, în situaţia în care cererea de chemare în judecată se introduce împotriva unei instanţe de judecată, în calitate de pârât, cum este cazul în pricina de faţă (pârât fiind Tribunalul Satu-Mare), reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente. Astfel, fie alege să introducă acţiunea la instanţa competentă potrivit normelor aplicabile (în cazul de faţă, la Tribunalul Satu-Mare, ca instanţă de la domiciliul reclamanţilor, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social), fie la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii (respectiv la unul dintre tribunalele aflate în circumscripţia uneia dintre curţile de apel învecinate cu Curtea de Apel Oradea). Alegerea, însă, aparţile reclamanţilor, astfel cum reiese din prevederile art. 116 C. proc. civ., precum şi din cele ale art. 127 alin. (2) C. proc. civ., care fac vorbire despre posibilitatea acordată reclamantului, neinstituind vreo obligaţie în acest sens.
În prezenta cauză, reclamanţii au înţeles să sesizeze Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă care nu este competentă să soluţioneze litigiul, nefiind instanţa de la domiciliul/reşedinţa/locul de muncă al reclamanţilor şi nici vreuna din instanţele aflate în circumscripţia unei curţi de apel învecinate cu Curtea de Apel Oradea.
În atare situaţie, cum art. 127 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ. nu exclude competenţa stabilită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, ci doar instituie cazuri de competenţă alternativă, aflate la latitudinea reclamanţilor, şi cum reclamanţii nu au înţeles să se prevaleze de normele art. 127 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ., reiese că instanţa competentă teritorial să soluţioneze prezenta pricină este Tribunalul Satu-Mare, ca instanţă de la domiciliul reclamanţilor.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că Tribunalul Satu-Mare este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, conform art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 C. proc. civ.
Sursa informației: www.scj.ro.
