Despre devenirea familiei în dreptul român şi perspectivele legislative ale parteneriatului civil

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Ca urmare, familia românească devine acum un microgrup social legal constituit prin căsătorie şi format, în principiu, din soţ‑soţie‑copii, caracterizat printr‑o locuinţă comună, cooperare economică şi reproducere^[21]. Rudenia nu este întotdeauna strict delimitată de noţiunea de familie, în condiţiile în care relaţiile de rudenie consti­tuie un element al grupului social în cauză^[22].

Analiza pe care o facem nu are neapărat cea mai mare acurateţe terminologică, căci provine din limbajul uzitat de tagma juriştilor. Am scris mai sus despre „familia ele­mentară”, în timp ce autorii jurişti (dar şi o serie de sociologi) pe care i‑am citat scriu mai degrabă despre cea „nucleară”. Or, literatura sociologică şi istorică arată că „familia nucleară” (mai sus definită) a apărut de multe ori din epocile preistorice şi până astăzi, nefiind o invenţie modernă. Mai mult, este reducţionist să vedem o opoziţie categorică între cele două categorii de familii, patriarhală (extinsă) şi nucleară (elementară)^[23].

Precizia terminologică ni se pare importantă şi pe fondul preocupărilor actuale din România legate de restaurarea unei aşa‑zise „familii tradiţionale”: un grup social care ar fi fost mult mai unit, stabil şi mai moral în trecut decât este astăzi. Astfel de tendinţe de mitizare au mai existat, fiind reputate ca perioade „tradiţionale”: societatea preindus­trială, societatea victoriană şi societatea americană din al şaselea deceniu al secolului al XX‑lea^[24].

Ca urmare, sintagma pe care ne‑am însuşit‑o mai sus trebuie înţeleasă în sensul că este „elementară” („nucleară”) familia formată din părinţi plus copiii acestora şi care s‑a desprins (total sau parţial şi, în primul rând, spaţial) din cortegiul de (inter)dependenţe specifice legăturilor extinse din lumea rurală de odinioară, în care toţi cei înrudiţi între­ţineau o colaborare şi ajutorare reciprocă^[25].

3. Politica este unul dintre motoarele dreptului şi îi putem vizualiza influenţa exami­nând configuraţia familială avută în vedere de Codul civil român din 1940. Acesta a cunoscut o primă versiune în 1939, care a fost supusă apoi unei amendări masive. Motivaţiile fundamentale ale acestei întreprinderi legislative ne vor ajuta să cunoaştem o etapă conceptuală în evoluţia noţiunii de familie din România.

Raţiunea modificărilor operate în 1940 este expusă în Raportul prezentat de ministrul justiţiei:

„Sectorul dreptului privat nu poate rămâne în afara îndrumărilor fundamentale de înnoire, în limitele Statului autoritar. […] Codul civil al Vechiului Regat constituie, după modelul Codului Napoleon, un monument legislativ al concepţiei individualiste. […] vremurile de astăzi îi opun o concepţie organică şi istorică, în care interesul individual nu poate fi despărţit de interesul social, dreptul individual nu poate fi despărţit de datorie, individul nu poate fi despărţit de idealul comunităţii naţionale. […] Libertatea reală impune ca o condiţie necesară a existenţei ei autoritatea reală. […] Codul civil din 8 Noemvrie 1939 cuprinde în el structura precisă şi sigură a individualismului şi impe­rialismului juridic, deşi noua lege fundamentală intrase în vigoare de la 27 Februarie 1938. Prin proiectul modificator, s‑a urmărit revizuirea textelor codului civil printr‑o accentuare vie, incisivă, a tendinţelor de socializare a dreptului şi punerea de acord a legii civile cu structura legii fundamentale. […] Tradiţia, disciplina, ierarhia, familia, asocia­ţiunea şi contractul, autoritatea şi răspunderea sunt punctele de sprijin ale unei societăţi care se leagă de veşnicie. […] Drepturile individuale care fixează personalitatea individului sunt păstrate. Sensul lor este determinat însă, nu de valoarea individului în sine, nu de valoarea absolută a individului, ci de înţelesul nou al individului care este un element al comunităţii româneşti. […]

Astfel familia, privită în cele trei elemente: căsătorie, organizarea şi funcţionarea familiei şi ocrotirea celor lipsiţi de capacitate capătă în proiectul modificator o aşezare impusă, în mare măsură, de noile principii ale comunităţii româneşti. […] Căsătoria nu este un simplu act juridic […]; nu este un simplu contract, un mijloc convenabil în viaţă, necesar atât timp cât leagă de el un număr de plăceri trecătoare şi îndestulări felurite. Căsătoria înseamnă familie; înseamnă copilul, înseamnă o instituţie socială pe care legea o reglementează în interesul comunităţii sociale şi naţionale, care se sprijină în structura ei actuală – aşa cum se desprinde din legea constituţională din 27 februarie 1938, pe familia legitimă, trainică. Căsătoria înseamnă copilul; copilul înseamnă destinul nea­mului românesc; înseamnă vatra tradiţiilor româneşti; înseamnă focul nestins al conştiinţei româneşti; copilul înseamnă căminul care îi păstrează propriul lui suflet, curat şi mândru, pe care se aşază sufletul însuşi al naţiei.

Am redat pasaje in extenso din Raportul ministrului justiţiei pentru că sunt prin ele însele edificatoare asupra ideologiei ce le‑a animat. Versiunea promulgată în 1939 altoise contribuţiile jurisprudenţei şi autorilor de specialitate pe trunchiul de inspiraţie tradiţional franceză al Codului lui Cuza. Rezultatul fusese o recodificare prudentă, o punere în acord a vechiului cod (împământenit între timp) cu evoluţiile din cele aproape opt decenii scurse de la adoptarea sa – după cum reiese şi din Referatul ministrului de resort, prezentat pe 6 noiembrie 1939^[27]. Acest mod de procedare a fost demolat de succesorul său la cârma ministerului, în al cărui Referat se preciza:

„[…] tendinţa de accentuat respect al vechiului nostru cod a condus la o prea largă înlăturare a materialului bogat pe care dreptul comparat îl pune la dispoziţia legiui­torului.

Nu s‑a ţinut în felul acesta îndeajuns seama de caracterul particular pe care‑l îmbracă la noi problema unificării legislative. […] Cu alte cuvinte, natura specială a problemei unificării dreptului civil legitimează folosirea acelor coduri moderne în care s‑au înscris, în formule legislative, progresele ştiinţei juridice de la 1804 până în prezent.

În prim rând, acel monument ştiinţific şi tehnic ce este codul civil german; apoi codul elveţian, fericită îmbinare a dreptului latin şi a celui germanic; codul civil bra­zilian; codul civil chinez, care nu este altceva decât un cod german formulat în spiritul latin al autorului său, francezul Escarra; codul francez al obligaţiunilor din Liban; codul obligaţiunilor polonez, monument legislativ de un deosebit merit ştiinţific, răsărit din contopirea proiectului franco‑italian al unui cod al contractelor şi obligaţiunilor, cu proiectul iniţial de inspiraţie germană; în sfârşit, proiectul de cod civil italian, în parte promulgat şi care vădeşte atât de neîndoielnic înrâurirea ştiinţei germane.

Constituţia României din 1938 era produsul regimului autoritar instaurat de regele Carol al II‑lea, inspirat de dictaturile de extremă dreaptă din Germania şi Italia. Recodi­ficarea civilă din 1939 integrase progresele făcute în legislaţia, practica şi literatura de specialitate de la noi şi din străinătate – cu pondere pe modelul francez, intrat deja în tradiţia dreptului român. Esenţial este însă faptul că o făcuse în respectul perenităţii ce caracterizează marile instituţii ale dreptului privat şi le ţine la adăpost de excesele politicii. Efemerul guvern condus de Ion Gigurtu (servil apropiat al lui Hitler) a încre­dinţat opera de reformulare a Codului civil ministrului justiţiei Ion Gruia, decan şi profesor de drept constituţional şi administrativ la Facultatea de Drept din Bucureşti – celebru prin legislaţia antisemită pe care a promovat‑o. Ideea acestuia de a valorifica experienţa Codului civil german din 1900 era benefică; problema a fost că importul legislativ germanic i‑a fost doar un pretext pentru a transplanta principiile naziste după care se intenţiona reformarea BGB‑ului însuşi în ţara sa de origine.

Un exemplu în acest sens este modul în care s‑a justificat restrângerea posibili­tăţilor de a desfiinţa căsătoria prin divorţ. După ce redă critica adusă de reputaţii profe­sori francezi Planiol şi Ripert practicii judiciare care desfiinţa aproape orice mariaj pe motivul legal prea lax al „injuriilor grave”, Referatul arată:

„Criticile mai sus arătate nu alcătuiesc păreri izolate, ci nota dominantă şi generală a doctrinei franceze şi române; ele sunt prin urmare deopotrivă valabile de lege ferenda, pentru dreptul românesc, cu atât mai mult cu cât legea matrimonială din Transilvania, art. 78‑80, satisface prin formulele împrumutate codului civil german, dezideratele doctrinei dominante.

Aceste deziderate de lege ferenda ale doctrinei, sunt particular de valabile la noi, unde noua aşezare a Statului postulează existenţa unei familii, concepută ca o celulă socială, a cărei trăinicie trebuie să reziste, în interesul colectivităţii naţionale, capriciilor şi nemulţumirilor trecătoare.”^[29]

Cât de insidioasă este argumentaţia! Autorii francezi militau strict pentru mai multă precizie legislativă, pentru a reduce un arbitrar al instanţelor ce dusese la o prea mare lejeritate în acordarea divorţului. Legiuitorul român de la 1940 preia poziţia acestora, o asociază cu reglementările de inspiraţie germană atunci încă în vigoare în Transilvania^[30] pentru a pretinde că foloseşte metoda dreptului comparat şi apoi o exacerbează în direcţia imprimată de Constituţia autoritaristă din 1938. Generalizând, aşa se explică pasajele redate mai sus, din care respiră doctrina solidaristă şi dizolvarea individului în comunitatea naţională.

Familia era, în această optică, un simplu instrument de controlare a cetăţenilor, pentru a‑i subordona politicii centrale de extremă dreaptă; sănătatea ei fizică este supravegheată prin măsuri eugenice, iar sănătatea morală prin limitarea posibilităţilor de divorţ şi măsurile de diminuare a numărului de copii nelegitimi. Legislaţia noastră civilă progresase la 1865, când a desprins căsătoria din chingile constrângerilor neju­ridice şi a transformat‑o esenţialmente într‑un contract civil; se civilizase la momentul 1932, când se ridicase incapacitatea civilă a femeii măritate etc. În acelaşi timp, nu se poate nega că în Codul civil din 1940 există o serie de reforme necesare şi benefice, fruct al propunerilor de lege ferenda secretate de mediul nostru juridic. Problema a fost că multe dintre textele sale au fost formulate pentru a servi unor interese politice extremiste. A deformat astfel instituţii juridice cu osatură formată în tradiţia juridică europeană, bazată pe dreptul roman, şi a anulat progrese acumulate prin eforturile generaţiilor precedente.