Decizia ÎCCJ (Complet DCD/CAF) nr. 43/2016 (M. Of. nr. 107/07.02.2017): Dispoziţiile art. 9 alin. (8) din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România

Decizia ÎCCJ	Complet ÎCCJ	Actul normativ	Articol	Sumar
Decizia nr. 43/2016	Complet DCD/CAF	O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România	Art. 9 alin. (8)	Termenul de „cel mult două luni” nu reprezintă termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare; Prin „data constatării contravenţiei” se înţelege data întocmirii procesului-verbal de contravenţie.

În M. Of. nr. 107 din 7 februarie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 43/2016 din 7 noiembrie 2016 referitoare la dispoziţiile art. 9 alin. (8) din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Obiectul dezlegării chestiunii de drept

 

Art. 9 alin. (8) din O.G. nr. 15/2002

„(8) Pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenţiei, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru lipsa rovinietei valabile pentru acelaşi vehicul”.

 

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 17 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.650/208/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunile de drept sus-menţionate.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

37. Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

A) Asupra admisibilităţii

38. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

– existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite;
– chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
– chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei să depinsă soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-au pronunţat atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre exemplu, prin Decizia nr. 1/2013 privind dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată în Dosarul nr. 1/1/2013/HP, cât şi doctrina);
– chestiunea de drept să fie nouă, respectiv să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele (intră în această categorie hotărârile pronunţate într-un recurs în interesul legii şi hotărârile preliminare).

39. Primele trei condiţii sunt îndeplinite de ambele întrebări deoarece, aşa cum rezultă din opiniile şi din hotărârile judecătoreşti comunicate Înaltei Curţi de către instanţe, chestiunile de drept sunt veritabile, au dat naştere la opinii diferite şi, în parte, la practică juridică neunitară; de asemenea sunt ridicate în cursul judecăţii în faţa unui complet al tribunalului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar de lămurirea lor depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

40. În schimb, condiţia noutăţii este îndeplinită doar de cea de-a doua întrebare deoarece termenul de două luni la care se referă a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care a modificat, printre altele, art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002. Opiniile exprimate de instanţe cu privire la natura juridică a acestui termen nu au fost decât în puţine cazuri încorporate în hotărâri judecătoreşti, astfel încât scopul legiferării instituţiei procesuale a hotărârii prealabile, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), poate fi atins.

41. Nu acelaşi este cazul primei întrebări, care se referă la interpretarea art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, în forma în vigoare din anul 2010, care a dat, deja, naştere unei practici neunitare, ce nu poate fi înlăturată decât prin mecanismul recursului în interesul legii (control a posteriori). În acest caz, scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă.

42. Drept urmare se apreciază că sesizarea este admisibilă numai în parte, cu privire la cea de-a doua întrebare formulată prin sesizare.

B) Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării

43. Instanţa de trimitere urmăreşte să afle interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 raportate la dispoziţiile art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, respectiv dacă termenul de „cel mult două luni” la care se referă primul text de lege reprezintă termen de prescripţie special pentru aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale. În caz afirmativ, instanţa solicită interpretarea expresiei „data constatării contravenţiei” din cuprinsul art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, respectiv dacă trebuie înţeleasă ca fiind data la care vehiculul a fost înregistrat de camerele video (data faptei) sau data întocmirii procesului – verbal de contravenţie.

44. Potrivit opiniei unor instanţe, termenul de „cel mult două luni” este unul de prescripţie şi începe să curgă de la data constatării faptei, respectiv de la data la care vehiculul a fost înregistrat de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale.

45. Potrivit altor instanţe, termenul de „cel mult două luni” nu reprezintă termen de prescripţie, ci un interval în care este interzisă întocmirea de procese-verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul pentru fapta de a circula fără rovinietă valabilă.

46. În sfârşit, indiferent de natura termenului, unele instanţe îl calculează de la data înregistrării cu mijloace tehnice specifice a vehiculelor aflate în trafic, iar altele de la o dată ulterioară când, după verificări în Registrul naţional de evidenţă a permiselor de conducere şi a vehiculelor înmatriculate, agentul constată lipsa rovinietei valabile şi întocmeşte procesul-verbal de contravenţie.

47. Aşa fiind, luând în considerare chestiunea de drept sub toate aspectele strâns legate de întrebarea formulată, instanţa supremă este chemată să stabilească înţelesul expresiei „data constatării contravenţiei” din cuprinsul art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, indiferent de natura termenului „de cel mult două luni”, deoarece de la această dată începe să curgă termenul în discuţie.

48. Pentru motivele ce se vor arăta în continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că termenul de „cel mult două luni”, prevăzut de dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, nu reprezintă termen special de prescripţie a aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, şi că prin „data constatării contravenţiei” se înţelege data întocmirii procesului-verbal de contravenţie.

49. Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, fapta de a circula fără rovinietă valabilă constituie „contravenţie continuă”, iar, potrivit art. 9 alin. (1) din acelaşi act normativ, constatarea contravenţiei se face cu mijloace tehnice.

50. Combinând informaţiile obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice cu datele privind utilizatorul vehiculului, furnizate de Ministerul Afacerilor Interne – Direcţia Regim Permise de Conducere şi înmatriculare a Vehiculelor şi constatând lipsa rovinietei, agentul constatator întocmeşte procesul-verbal de contravenţie.

51. Potrivit art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenţiei, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru lipsa rovinietei valabile pentru acelaşi vehicul.

52. Raţiunea instituirii de către legiuitor a termenului de „cel mult două luni” trebuie înţeleasă în contextul în care contravenţia, fiind una continuă, are un element material care se prelungeşte în timp.

53. Destinatarul dispoziţiei legale este agentul constatator care, în acest interval, are două obligaţii.

54. Prima este o „obligaţie de a face” şi constă în comunicarea procesului-verbal de contravenţie către contravenient; comunicarea va putea fi făcută în oricare zi a termenului de două luni; cum procesul-verbal încorporează deja sancţiunea, conform art. 9 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, problema prescripţiei aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale nu se pune.

55. Cea de-a doua obligaţie este o „obligaţie de a nu face”, respectiv de a nu întocmi noi procese-verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul, chiar dacă informaţiile obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice certifică împrejurarea că, în intervalul de două luni, acelaşi vehicul a mai fost surprins circulând fără rovinietă valabilă; altfel spus, fapta va fi considerată ca făcând parte din elementul material al contravenţiei pentru care a fost deja întocmit procesul-verbal.

56. În ce priveşte interpretarea sintagmei „data constatării contravenţiei„ trebuie pornit de la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care reprezintă legea generală în materie de regim juridic al contravenţiilor şi care se va aplica în toate ipotezele în care nu există normă specială derogatorie; potrivit acestor dispoziţii legale, „Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori”.

57. Aşadar, constatarea contravenţiei se face prin proces-verbal şi, deci, nu poate fi anterioară acestuia; anterioară este constatarea faptei, care se face, în speţă, prin mijloace tehnice.

58. Cele două expresii – „constatarea contravenţiei” şi „constatarea faptei”- nu se confundă, fiind folosite distinct chiar de către legiuitor [spre exemplu, art. 13 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se referă expres la constatarea faptei].

59. Sintetizând, dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 instituie în sarcina agentului constatator:

– o obligaţie pozitivă – comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei în oricare zi a intervalului de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal (considerată data constatării contravenţiei);

– o obligaţie negativă – abţinerea de a întocmi noi procese – verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, pentru întreg intervalul de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal.