Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 37/2016 (M. Of. nr. 114/10.02.2017): Neîndeplinirea de către părţi a obligaţiei de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă

48. În consecință, chiar dacă problema admisibilității acțiunii nu pare a fi fost analizată de instanța de fond și nici nu constituie obiect al criticilor din cererea de apel, instanța de apel poate invoca din oficiu o astfel de chestiune, astfel că problema de drept invocată are legătură cu stabilirea cadrului procesual.

49. De asemenea este îndeplinită și cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării în condițiile în care examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudență constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, însă analiza deciziilor pronunțate oferă indicii referitoare la pronunțarea unor soluții contrare, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare.

50. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării.

Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate privind declanșarea procedurii hotărârii prealabile.

51. Pe fondul cauzei, examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, se rețin următoarele:

Sesizarea a fost formulată într-un litigiu în care reclamanta solicită să se constate că, deși părțile nu au încheiat contractul individual de muncă în formă scrisă, a derulat un raport juridic de muncă cu entitatea pârâtă și cere să i se recunoască drepturile legale derivând din desfășurarea acestuia.

52. Instanța de trimitere întreabă dacă, în condițiile în care nerespectarea formei scrise a contractului individual de muncă prevăzută ad validitatem [art. 16 alin. (1) din Codul muncii] atrage sancțiunea nulității (potrivit art. 57 din Codul muncii), ce nu poate fi invocată decât pe perioada în care contractul respectiv se aplică [art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011], este posibil ca, în considerarea dreptului de acces la instanță (conform art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului), să îi fie recunoscută salariatului vocația ca, pe calea acțiunii reglementate de art. 35 din Codul de procedură civilă, să obțină constatarea existenței raportului de muncă și a efectelor acestuia pentru recunoașterea jurisdicțională a tuturor drepturilor legale derivând din desfășurarea raporturilor de muncă (raporturi încetate anterior sesizării instanței).

53. Se reține că, spre deosebire de textul de lege aplicabil anterior adoptării Legii nr. 40/2011 de modificare a Codului muncii, care dispunea în cuprinsul art. 16 alin. (1) că forma scrisă a contractului individual de muncă este cerută ad probationem, după modificare, forma scrisă a contractului individual de muncă este solicitată ad validitatem.

Este evident că scopul legiferării a fost acela de a limita desfășurarea muncii nefiscalizate – „la negru” -, oferind astfel garanții salariatului că, pentru munca sa, va beneficia de toate drepturile ce îi sunt recunoscute de lege în această calitate. În legătură cu această modificare legislativă, în jurisprudența Curții Constituționale s-a arătat că „încheierea în formă scrisă a contractului de muncă este justificată de combaterea unor practici ale angajatorilor prin care, profitând de faptul că forma scrisă a contractului de muncă era doar un instrumentum probationis, se sustrăgeau de la plata impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat sau bugetului asigurărilor sociale de stat datorate prin efectul încheierii contractului de muncă. O atare conduită se reflecta negativ și în planul protecției sociale a angajatului care nu beneficia de stagiu de cotizare pentru perioadele lucrate neînregistrate de către angajator la autoritățile competente și nici de asigurare de sănătate sau socială”. (Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011).

„Încadrarea în muncă doar cu forme legale, pe baza unor contracte individuale de muncă, asigură atât cunoașterea, cât și exercitarea obligațiilor legale ce le revin celor care folosesc forță de muncă salarială”. (Decizia nr. 224 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 21 iunie 2013).

54. Cum forma scrisă reprezintă o condiție de valabilitate a contractului, rezultă, în acord cu dispozițiile art. 57 alin. (1) din Codul muncii și ale art. 1.242 alin. (1) din Codul civil, aplicabil și în cazul unui litigiu de muncă în lipsa unei norme speciale contrare, că nerespectarea acestei condiții atrage sancțiunea nulității contractului individual de muncă (sancțiunea nulității actului juridic este singura aplicabilă în condițiile în care, de lege lata, nici dreptul muncii și nici dreptul civil, ca drept comun, nu reglementează o teorie a inexistenței actului juridic).

Nulitatea este sancțiunea care lipsește actul juridic de efecte în cazul nerespectării normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Fiind o chestiune de interes general și o normă imperativă a legii, nulitatea în acest caz este absolută.

55. Având în vedere că sancțiunea aplicabilă unui contract individual de muncă încheiat cu nerespectarea formei scrise este nulitatea absolută, dispozițiile art. 16 alin. (1) se impun a fi interpretate coroborat cu cele ale art. 57 alin. (2) – (5) din Codul muncii care reglementează efectele nulității contractului individual de muncă, astfel:

– art. 57 alin. (2) din Codul muncii instituie, în ceea ce privește contractul individual de muncă, o excepție de la regimul de drept comun al efectelor nulității, în sensul că, indiferent de caracterul său relativ sau absolut, nulitatea nu retroactivează, ci produce efecte numai pentru viitor, adică de la data constatării acesteia, fie prin acordul părților, fie de către instanță, din oficiu;

– potrivit art. 57 alin. (3) din Codul muncii, nulitatea poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condițiilor impuse de lege, în cazul nerespectării formei scrise prin încheierea în scris a contractului;

– potrivit art. 57 alin. (5) din Codul muncii, persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu.

56. Pe de altă parte, nulitatea absolută nu poate fi confirmată, întrucât, potrivit art. 56 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, urmare a constatării nulității absolute, contractul individual de muncă încetează de drept.

Nu rezultă din economia dispozițiilor legale menționate posibilitatea convertirii unui contract individual de muncă nul într-un alt tip de convenție civilă, acesta rămânând, în măsura în care se dovedește, prin probatoriul administrat sau prin recunoaștere, că intenția părților a fost de a derula un raport juridic de muncă chiar fără o formă scrisă, un contract individual de muncă determinat astfel conform voinței reale a părților.

Practic, acordul părților la încheierea convenției în vederea derulării unor raporturi de muncă este, în această situație, exprimat în forma verbală.

57. Potrivit art. 57 alin. (6) și (7) din Codul muncii, constatarea nulității se poate face amiabil, prin acordul părților sau judiciar, când se pronunță de către instanța judecătorească.

În aplicarea acestor dispoziții legale trebuie avut în vedere și faptul că, potrivit art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, nulitatea nu poate fi invocată decât pe durata existenței contractului, iar, potrivit art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011, invocat de instanța de trimitere, „Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: (…) b) constatarea nulității unui contract individual de muncă poate fi cerută de părți pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică” (…).

58. Chiar dacă legea conferă părții care se consideră vătămată în raportul juridic respectiv, în lipsa unei înțelegeri între părți, dreptul să solicite pe cale principală nulitatea contractului, trebuie avut în vedere că, în practică, în condițiile în care inițiativa demarării unui astfel de litigiu nu poate aparține, potrivit legii, decât părților contractante, dată fiind rațiunea pentru care au acceptat derularea unui astfel de contract, acestea nu sunt întotdeauna interesate în a obține aplicarea respectivei sancțiuni.

De regulă, salariatul este cel interesat să inițieze un litigiu cu scopul recunoașterii efectelor pe care un raport juridic de muncă le produce în favoarea sa: vechime în muncă, plata contribuțiilor, plata salariului etc.

59. Prin urmare, cadrul procesual în care poate fi constatată o astfel de nulitate nu este exclusiv cel al unei acțiuni în realizare (acțiunea în constatarea nulității este o acțiune în realizare) și, cum nu există o dispoziție de lege lata în materia conflictelor de muncă sau în dreptul comun, care să se opună admisibilității unei acțiuni în constatarea existenței raportului de muncă și a efectelor acestuia întemeiată de dispozițiile art. 35 din Codul de procedură civilă, aceasta poate fi promovată, în absența unei acțiuni în realizare, pentru recunoașterea existenței raportului juridic de muncă.

60. O acțiune în constatare este admisibilă în această situație, astfel cum a fost considerată admisibilă, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și în situația constatării încadrării activității lucrate într-o grupă superioară de muncă, prin Decizia nr. 13 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept pronunțată în Dosarul nr. 4.324/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 28 octombrie 2016, reținându-se că „dreptul civil dă împrumut normele sale altor ramuri de drept, când acestea nu au norme proprii pentru un caz ori aspect, ori, invers, alte ramuri de drept iau împrumut norme de la dreptul civil”.

În cazul de față, raționamentul dedus judecății este similar, neexistând, la dispoziția părții, o altă cale prevăzută de lege pentru a recunoaște efectele pe care un contract de muncă nul le-a produs, până la constatarea nulității acestuia, înlăturând astfel aplicabilitatea art. 35 din Codul de procedură civilă.

61. Este eronată opinia jurisprudențială care a considerat că o astfel de acțiune în constatare este inadmisibilă, întrucât, prevalându-se de lipsa formei scrise, salariatul își invocă propria culpă de a nu respecta dispozițiile legale în materie. S-a argumentat că o eventuală admisibilitate a acțiunii ar eluda scopul urmărit de legiuitorul care, atunci când a modificat/abrogat parțial art. 16 din Codul muncii prin Legea nr. 40/2011, a urmărit a nu mai permite, peste cuprinsul acestor dispoziții legale, a proba, în fața instanței de judecată, clauzele contractuale și prestațiile efectuate în cadrul unui pretins raport de muncă cu orice mijloace de probă, astfel cum dispozițiile speciale în materie de probațiune permiteau conform reglementării anterioare, considerându-se că, în lipsa înscrisului care atestă conținutul convenției, aceasta nu poate fi dovedită prin alt mijloc de probă.

62. O astfel de interpretare se limitează, nejustificat, la aplicarea doar a art. 16 alin. (1) din Codul muncii, fără a se avea în vedere necesitatea coroborării acestui text de lege cu cel al art. 57 din Codul muncii, nemodificat prin adoptarea Legii nr. 40/2011. Câtă vreme art. 57 alin. (1) nu reglementează o excepție în ceea ce privește cazul de nulitate a contractului individual de muncă pentru încălcarea art. 16 alin. (1) din Codul muncii, regimul nulității de lege lata atenuează impactul aplicării unei atari dispoziții imperative, în sensul că o astfel de convenție este nulă, însă nulitatea produce efecte numai pentru viitor.

63. Dimpotrivă, pentru perioada anterioară constatării nulității, convenția verbală a produs anumite efecte, ce pot fi constatate jurisdicțional. În caz contrar ar însemna că efectul nulității nu s-ar mai produce în forma prevăzută de Codul muncii, ci ar avea un caracter retroactiv.

Prin urmare, este judicioasă acea opinie a jurisprudenței conform căreia încheierea unui contract scris, pentru valabilitate, este o exigență ce se impune imperativ angajatorului, însă, având în vedere că nulitatea operează numai pentru viitor, nerespectarea formei scrise nu împiedică probarea de către salariat, prin orice mijloc, a muncii prestate în folosul angajatorului până la încetarea raportului juridic de muncă, astfel că, atunci când prin formularea unei acțiuni se încearcă a se dovedi derularea între părți a unor raporturi de muncă neatestate și formal prin act scris, instanța trebuie să procedeze la cercetarea lor, pe baza probelor ce dau și cauza de fapt a pretențiilor.

În caz contrar ar însemna ca acest domeniu de relații sociale să fie sustras normelor juridice care îi guvernează existența, prin interzicerea accesului la instanță, pe perioada în care nu este pasibil de a i se aplica, potrivit legii, sancțiunea civilă a nulității. Ar însemna, în egală măsură, a admite în mod inacceptabil ca un angajator să se exonereze de obligațiile care îi incumbă din astfel de raporturi, refuzând în mod imputabil să confere forma prevăzută de lege forței de muncă pe care o utilizează. Deși scopul legiferării art. 16 alin. (1) este orientat spre protecția „lucrătorului”, se ajunge, prin interpretarea contrară, a fi utilizat în contra intereselor persoanei care pretinde că, deși a prestat activitate în condițiile de fond ale unui contract de muncă, acesta nu i-a fost încheiat și predat în formă scrisă.

64. Aplicarea acestui raționament poate fi influențată, însă, de dispoziția conținută în textele de lege care limitează, în timp, posibilitatea constatării nulității unui contract de muncă neîncheiat în formă scrisă, respectiv art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii și art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011.

Din acest punct de vedere, dacă litigiul în recunoașterea raportului juridic de muncă este inițiat chiar în cursul derulării raportului de muncă, din coroborarea art. 57 alin. (7) din Codul muncii cu dispozițiile art. 1.247 alin. (2) și (3) din Codul civil, aplicabile prin prisma art. 278 alin. (1) din Codul muncii, instanța, din oficiu, este obligată să invoce nulitatea absolută a contractului individual de muncă și să aprecieze asupra cazului de încetare de drept, după constatarea voinței reale a părților de a derula un raport juridic de muncă și a efectelor pe care acesta le-a produs până când a intervenit această sancțiune.

65. Dacă, însă, raporturile de muncă au încetat anterior promovării litigiului, iar organul jurisdicțional nu mai poate aplica sancțiunea nulității unei convenții ce nu se mai află în derulare, această împrejurare nu poate împiedica instanța să statueze asupra efectelor produse de convenție, întrucât, în caz contrar, s-ar crea o situație juridică mult mai grea salariatului ce ar depinde exclusiv de momentul formulării acțiunii în instanță. Cum norma respectivă a fost edictată în favoarea sa, este echitabil ca și salariatul care a introdus ulterior acțiunea să beneficieze de posibilitatea de a obține recunoașterea raportului juridic de muncă, similar cu cel care a introdus o astfel de acțiune chiar în perioada derulării raportului de muncă.

66. Un argument în susținerea acestei interpretări se regăsește în jurisprudența Curții Constituționale, care, analizând constituționalitatea dispozițiilor art. 283 alin. (1) lit. d) [art. 268 alin. (1) lit. d), după republicare] din Codul muncii, reține că dispoziția legală menționată „se întemeiază pe principiul potrivit căruia se poate cere constatarea nulității ori anularea unor acte care există. În situația în care un contract individual sau colectiv de muncă nu mai este în ființă, nu există nici clauzele acestuia, iar cererea pentru constatarea nulității lor nu mai are obiect. Este posibil însă ca efectele juridice ale unor clauze contractuale să continue ori să se producă după încetarea existenței contractelor. În asemenea situații pot fi contestate în justiție efectele juridice respective, dacă acestea sunt contrare drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale persoanei” (Decizia nr. 45 din 11 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 6 februarie 2007).

67. În concluzie, cum perioada scursă până la constatarea nulității absolute nu este afectată de aplicarea acestei sancțiuni, în considerarea dispozițiilor art. 57 alin. (5) și (6) din Codul muncii raportul de muncă derulat în aceste condiții produce efecte ce se pot prelungi și după încetarea raportului juridic de muncă și care pot fi constatate pe cale jurisdicțională, în situația în care părțile nu se înțeleg cu privire la acestea.

68. Deși aspecte de practică neunitară s-au înregistrat și referitor la natura și întinderea acestor efecte privind remunerația salariatului, recunoașterea vechimii în muncă, plata obligațiilor bugetare, sesizarea nu vizează natura efectelor ce pot fi constatate pe această cale, ci doar admisibilitatea unei astfel de acțiuni.

69. Prin urmare, în limitele sesizării instanței de trimitere, se apreciază că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 57 alin. (5) și (6) din Codul muncii combinat cu art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011, art. 35 din Codul de procedură civilă și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, în ipoteza neîndeplinirii de către părți a obligației de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă, persoana fizică care a prestat muncă pentru și sub autoritatea celeilalte părți are deschisă calea acțiunii în constatarea raportului de muncă și a efectelor acestuia și în situația în care respectivul raport de muncă a încetat anterior sesizării instanței.