Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
65 views
Analizând recursul în casaţie declarat de inculpaţii B. şi A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.
Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.
Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal – şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale – încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.
Dispoziţiile menţionate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal şi de tâlhărie calificată, astfel cum sunt incriminate de art. 205 alin. (1) din C. pen., respectiv art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen.
În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate, prevăzută de art. 205 alin. (1) din C. pen., constă în aceea că, în seara zilei de 25.01.2021, inculpaţii B. şi A. au împiedicat-o pe persoana vătămată C. să părăsească locuinţa acestuia din urmă, reţinând-o în imobil împotriva voinţei sale, prin exercitarea de acte de constrângere fizică şi morală.
De asemenea, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen., constă în aceea că inculpatul B. a deposedat-o pe timp de noapte, prin acte de constrângere morală (victima având temerea că ar putea fi lovită din nou cu pumnii), pe persoana vătămată C. de geaca cu care aceasta era îmbrăcată.
Înalta Curte analizează incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurenţi exclusiv în limitele în care calea de atac a fost admisă în principiu, reamintind că statuarea asupra chestiunilor care implică reevaluarea materialului probator nu poate face obiectul acestei căi extraordinare de atac.
De asemenea, examinează exclusiv chestiunile privitoare la lipsa prevederii în legea penală a faptei pentru care au fost condamnaţi recurenţii, precum şi tipicitatea obiectivă a acestora. Prin raportare la aceste exigenţe legale, Înalta Curte reţine că recurenţii inculpaţi B. şi A. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate, prevăzută de art. 205 alin. (1) din C. pen.
În cauză, în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de lipsire de libertate corespund faptelor reţinute în concret în sarcina inculpaţilor. Astfel, elementul material al infracţiunii reţinute în sarcina inculpaţilor este reprezentat de acţiunea de lipsire de libertate a persoanei vătămate C. prin împiedicare acesteia de a părăsi locuinţa inculpatului A., aşa cum este aceasta definită de art. 205 alin. (1) din C. pen.
În contextul celor expuse mai sus, criticile recurenţilor vizând neîntrunirea elementele constitutive ale infracţiunii deoarece din probele administrate rezultă că persoana vătămată s-a deplasat de bună voie la locuinţa inculpaţilor şi nu a fost constrânsă să rămână sau împiedicată să plece, ci doar i-au propus să mai rămână pentru a consuma alcool în continuare, propunere cu care persoana vătămată a fost de acord, sunt neîntemeiate şi tind la reinterpretarea probelor, aspect nepermis dată fiind natura juridică a recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept. Aceleaşi concluzii, de reinterpretare a probelor, se desprind şi din criticile inculpatului B. referitoare la activitatea acestuia în timpul în care au ieşit să fumeze, care s-ar fi rezumat, potrivit declaraţiei persoanei vătămate, la a fuma o ţigară, ocazie cu care persoana vătămată nu a încercat şi nici nu şi-a arătat dorinţa de a pleca, acţiune în care să fie împiedicat de inculpat.
Înalta Curte mai reţine că inculpatul B. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi, în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de tâlhărie calificată corespund faptelor reţinute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracţiunii este reprezentat de acţiunea de deposedare a persoanei vătămate C., pe timpul nopţii, de geaca cu care aceasta era îmbrăcată prin acte de constrângere morală, ce au constat în temerea victimei că ar putea fi lovită din nou cu pumnii, în condiţiile în care anterior asupra sa fuseseră exercitate acţiuni de lovire şi alte violenţe.
Critica inculpatului B., în sensul că nu a exercitat niciun act de violenţă fizică sau psihică asupra persoanei vătămate, iar aceasta s-a dezbrăcat singură de geacă, pe care i-a înmânat-o, aspect care în opinia acestuia rezultă din chiar declaraţia persoanei vătămate, care a afirmat că „B. mi-a reproşat că nu i-am adus nimic din Belgia, solicitându-mi să-i dau geaca, eu nu am fost de acord, dar la insistenţele sale m-am dezbrăcat singur şi i-am înmânat-o”, nu pot fi primite de instanţă ca vizând acele situaţii în care se analizează nerealizarea corespondenţei depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune. În realitate aceste critici ale recurentului tind la o reinterpretare a probelor administrate în cauză, aspect ce nu este permis pe calea recursului în casaţie raportat la natura acestei căi extraordinare de atac, respectiv aceea de a verifica legalitatea unei hotărâri definitive.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenţii inculpaţi B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 149 din data de 24 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga fiecare recurent inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi B. şi A., în sumă de câte 627 RON, vor rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
